învecinată cu pământurile vestitei noastre mânăstiri, cu care – încă din anii tinereţii, de când intrase, adică, în posesiunea moştenirii – Piotr Aleksandrovici era în proces şi părea c-o să mai fie încă multă vreme pentru nu ştiu ce drepturi asupra pescuitului în râu sau a tăierii copacilor din pădure – nu mai ţin minte. Procesul îl deschisese numai aşa, din principiu, considerând ca pe o datorie a sa de cetăţean luminat să lupte împotriva „clericaliştilor”. Aflând totul despre Adelaida Ivanovna, de care-şi aducea foarte bine aminte, bineînţeles fiindcă o admirase cândva pentru frumuseţea ei, precum şi despre existenţa lui Mitea, Piotr Aleksandrovici se decisese să intervină, cu tot dispreţul pe care-l avea pentru Fiodor Pavlovici şi toată indignarea ce clocotea în inima lui tânără. Abia atunci avusese prilejul să-l cunoască. Piotr Aleksandrovici îi declarase din capul locului că dorea să ia copilul în grija lui să-l crească şi să-l educe. Mai târziu, Miusov va povesti – ca un lucru semnificativ pentru caracterul individului – că în momentul când îi pomenise despre Mitea, Fiodor Pavlovici făcuse o mutră mirată, ca şi cum nu înţelegea despre cine-i vorbă şi nici habar n-ar fi avut că la el în casa se afla un copil mic. Piotr Aleksandrovici, fireşte, putea foarte bine să exagereze, totuşi, imposibil să nu fi fost şi un grăunte de adevăr în spusele lui. Ce-i drept, lui Fiodor Pavlovici îi plăcuse totdeauna să joace teatru, intrând în pielea celor mai diverse personaje, adeseori chiar fără vreun rost, dacă nu chiar în detrimentul său, ca în cazul de mai sus, bunăoară. Ceea ce de altfel este o particularitate constatată la o serie întreagă de oameni, dintre care unii infinit superiori lui Fiodor Pavlovici. Piotr Aleksandrovici luase în serios toată treaba şi reuşise să fie numit (împreună cu Fiodor Pavlovici) tutorele copilului, căruia maică-sa îi lăsase o moşioară şi o casă în oraş. Mitea se mutase, aşadar, la unchiul său de-al doilea, Miusov, care, fiind holtei, după ce pusese la punct situaţia veniturilor sale de la moşie, se grăbise să se întoarcă la Paris, unde se stabili pentru o bună bucată de vreme. Copilul fusese încredinţat unei cucoane din Moscova, şi ea tot mătuşă de-a doua. La rândul său, Piotr Aleksandrovici, prinzând gustul vieţii în străinătate, mai ales de când cu revoluţia din februarie, a cărei amintire i se întipărise atât de adânc în suflet, încât până la sfârşitul vieţii căuta mereu prilejul să vorbească despre ea, a uitat şi el de copil. Nu trecuse mult, şi mătuşa din Moscova închisese ochii; atunci Mitea fusese luat de una dintre fiicele ei măritate. Se pare că, şi după aceea, băiatului îi fusese dat să-şi schimbe din nou – pentru a patra oară – domiciliul. Cum şi în ce împrejurări – rămâne să vă spun altă dată, cu atât mai mult cu cât vom mai avea ocazia să vorbim de primul născut al lui Fiodor Pavlovici; deocamdată mă voi mulţumi să menţionez numai unele date din biografia lui, fără de care n-aş fi în măsură să încep romanul.

În primul rând, trebuie să vă spun că Dmitri Fiodorovici era singurul copil al lui Fiodor Pavlovici care crescuse convins că are ceva avere şi că la majorat se va putea bizui pe o situaţie independentă. Altminteri, tinereţea lui fusese destul de agitată; nu apucase să-şi termine studiile şi intrase într-o şcoală militară, după care împrejurările îl aduseseră în Caucaz, unde câştigase galoane de ofiţer, se bătuse în duel şi fusese degradat, ca mai apoi să-şi recapete iarăşi gradul şi să se ţină noapte de noapte de chefuri, risipind banii în dreapta şi-n stânga. Nu primise nici o leţcaie de la taică-său decât după majorat; până atunci se mulţumise să trăiască din datorii. Pe Fiodor Pavlovici îl văzuse pentru prima oară la faţă abia după ce împlinise douăzeci şi unu de ani, atunci când sosise în oraş ca să-şi lămurească situaţia materială. Pe cât se pare, nu putu să-l înghită pe taică-său din primul moment; de altfel, nici nu zăbovise prea mult în casa părintească, grăbindu-se să-şi ia tălpăşiţa îndată ce apucase să-i stoarcă bătrânului o sumă oarecare de bani împreună cu promisiunea că-i va trimite regulat veniturile moşiei, în privinţa căreia nu izbutise să afle nimic (ceea ce este semnificativ), nici ce valoare are, nici la cât se ridică rentele respective. Taică-său, în schimb, văzuse imediat, de la prima lor întâlnire (şi este un lucru care trebuie reţinut), că Mitea habar nu avea ce avere îi rămăsese, socotind-o mult mai mare decât era în realitate. Şi se bucurase să constate asta, fiindcă bătrânul avea planurile lui. Dându-şi seama că băiatul este fluşturatic, o fire nerăbdătoare, impulsivă, pătimaşă, un chefliu căruia putea foarte uşor să-i închidă gura – fie chiar numai pentru câtăva vreme – dacă-i dădea ceva parale, nu pregetase să exploateze situaţia, căutând să scape de el cu sume derizorii, pe care i le trimitea din când în când. În cele din urmă – adică la vreo patru ani după ce descinsese pentru prima oară în orăşelul nostru – Mitea, pierzându-şi răbdarea sosise din nou în localitate, de astă dată hotărât să încheie toate socotelile cu taică-său. Şi care nu-i fu mirarea când i se spuse lămurit că nu mai avea nici un sfanţ, că, de altminteri, ar fi şi greu să se facă un calcul exact, deoarece sumele pe care le primise depăşiseră de mult valoarea în bani a moşiei – dacă nu cumva chiar îi rămăsese dator lui Fiodor Pavlovici – că după cutare şi cutare tranzacţie, pe care o încheiase la data cutare şi cutare, nu mai avea dreptul să ceară nimic şi aşa mai departe. Uluit, tânărul bănui că fusese tras pe sfoară, că aici trebuie să fie un dedesubt cam dubios, îşi ieşise din fire şi mult nu mai lipsise ca să-şi piardă minţile. Toate acestea, fireşte, contribuiseră la declanşarea catastrofei, care va constitui obiectul primului nostru roman cu caracter introductiv sau, mai bine zis, cadrul său. Dar mai înainte mă simt dator să spun câteva cuvinte şi despre