III - CEA DE-A DOUA CĂSĂTORIE ŞI ODRASLELE RESPECTIVE

Foarte curând după ce se descotorosise de Mitea – care avea pe atunci patru ani – Fiodor Pavlovici se însurase pentru a doua oară. De astă dată căsnicia ţinuse opt ani încheiaţi.

A doua soţie era, tot aşa, o fată tânără de tot, Sofia Ivanovna, din altă gubernie, unde se întâmplase ca Fiodor Pavlovici să meargă o dată împreună cu un ovreiaş cu care făcea unele mici afaceri. Uşuratic, beţiv şi zurbagiu cum era, Fiodor Pavlovici nu neglijase totuşi niciodată să-şi plaseze cât mai bine capitalul şi să-şi aranjeze în chipul cel mai fericit pentru el afacerile, care de cele mai multe ori nu erau tocmai curate. Sofia Ivanovna provenea dintre „orfane” – era fiica unui obscur diacon, şi rămăsese de mică singură pe lume. Fata fusese crescută în casa îmbelşugată a tutoarei sale, văduva generalului Vorohov, o bătrână de neam mare, care o luase sub aripa ei ocrotitoare şi care o tiraniza. Nu cunosc prea multe amănunte, dar am auzit că într-o bună zi Sofia Ivanovna, bună, blânda şi supusă din fire, fusese surprinsă în cămară tocmai când încerca să-şi lege de gât ştreangul, pe care-l agăţase de o grindă, într-un moment de disperare, sătulă de tirania, toanele şi cicălelile de fiece clipă ale bătrânei, care, fără să fie un suflet rău, neavând ce face toată ziua, ajunsese un adevărat despot. Fiodor Pavlovici se dusese să ceară mâna protejatei, dar generăleasa, după ce luase informaţii asupra lui, îl dăduse pur şi simplu pe uşă afară. Folosind din nou mijlocul pe care-l mai folosise o dată, pretendentul îi propuse atunci fetei să fugă de acasă. Şi poate că Sofia Ivanovna nu i-ar fi dat ascultare, dacă ar fi aflat la timpul potrivit unele amănunte din viaţa lui. Din păcate însă, locuia în altă gubernie, şi apoi, ce putea să priceapă o copilă de şaisprezece ani, care ştia doar un singur lucru: că orişice s-ar întâmpla, ar fi fost mai bine pentru ea decât să mai rămână o clipă în casa protectoarei sale. Aşa că, sărăcuţa, preferase s-o înlocuiască pe protectoare cu un protector. De astă dată, Fiodor Pavlovici nu căpătă nici un ban zestre, fiindcă generăleasa, mâniatâ foc, nu voise să-i dea nimic fetei, ba îi mai şi blestemase pe amândoi; ca să fim drepţi, trebuie să spunem că nici el nu se gândise la zestre, fiind ispitit de frumuseţea neasemuită a copilei şi mai ales de inocenţa ei. Libertinul acesta, care toată viaţa nu fusese atras decât de nurii celor mai vulgare femei, rămăsese în extaz în faţa purităţii ei sufleteşti. „Când i-am văzut ochişorii aceia nevinovaţi, parcă mi s-a înfipt un cuţit în inimă”, avea să povestească el mai târziu, cu rânjetul lui odios. Unui om ca el însă, corupt până în măduva oaselor, până şi candoarea nu era în stare să-i trezească decât cele mai josnice pofte. Cum nu primise nici o para zestre, ceea ce era, aşa zicând, un „păcat” de care nevastă-sa se făcuse vinovată în ochii lui – şi profitând de faptul c-o scăpase, chipurile, „din ştreang”, şi mai ales de neobişnuita ei blândeţe şi umilinţă – Fiodor Pavlovici găsi foarte firesc să nu ţină prea mult seama de ea, şi din primele zile chiar nu se sfii să calce în picioare cel mai elementar respect conjugal. La el în casă, sub ochii tinerei soţii, se adunau tot soiul de lepădături şi se dezlănţuiau adevărate orgii. Ca o trăsătură caracteristică, trebuie să menţionez faptul că Grigori, rândaşul, un om cumsecade, altminteri destul de mărginit, încăpăţânat şi morocănos, care o urâse de moarte pe prima lui stăpână, Adelaida Ivanovna, de astă dată trecuse cu totul de partea noii soţii, luându-i mereu apărarea şi certându-se din pricina ei cu Fiodor Pavlovici, aşa cum nu şi-ar fi permis nici o slugă. Într-o bună zi pusese chiar cu de la sine putere capăt unei petreceri şi dăduse cu de-a sila pe uşă afară toate muieruştele. După câţiva ani, sărmana Sofia Ivanovna, silită de mică să îndure tirania cuiva, căpătase o boală de nervi, destul de frecventă printre femeile din popor, despre care lumea zice că sunt „apucate”. Bolnava, chinuită adesea de nişte cumplite crize de isterie, ajungea uneori să-şi iasă din minţi. Cu toate astea, adusese pe lume doi feciori, Ivan şi Aleksei, cel dintâi născut chiar în primul an de căsnicie, cel de-al doilea – trei ani mai târziu. La moartea ei, Aleksei abia dacă împlinise trei anişori; oricât ar părea de ciudat însă, băiatul îşi aducea aminte de maică-sa, bineînţeles numai aşa, ca prin vis. După ce Sofia Ivanovna închisese ochii pe vecie, băieţii ei împărtăşiseră soarta primului născut al lui Fiodor Pavlovici, Mitea; fuseseră adică părăsiţi cu desăvârşire de tatăl lor, care nici habar n-avea de ei, ajungând la rându-le să se aciueze tot în izba rândaşului Grigori. Acolo îi găsise tiranica generăleasă, binefăcătoarea care o crescuse pe mama lor. Aşadar, bătrâna mai trăia încă, şi în cei opt ani de căsnicie ai Sofiei Ivanovna nu reuşise să uite jignirea pe care o suferise. În tot acest timp primise pe sub mână informaţii foarte precise asupra vieţii pe care „Sophie” a ei era silită s-o ducă şi aflând că biata era bolnavă şi trăia mai rău ca în iad, declarase de vreo două-trei ori în auzul protejatelor sale: „Aşa-i trebuie, a pedepsit-o Dumnezeu pentru că n-a ştiut să fie recunoscătoare”.

Exact la trei luni după moartea Sofiei Ivanovna, generăleasa descinsese pe nepusă masă la noi în oraş, ducându-se glonţ la Fiodor Pavlovici. Nu zăbovise mai mult de o jumătate de oră în localitate, dar acest răstimp fusese destul de bogat în evenimente. Era pe înserat. Fiodor Pavlovici, cu care generăleasa nu mai dăduse ochii de opt ani încheiaţi, ieşise s-o întâmpine umblând pe două cărări. Lumea vorbeşte că, fără să sufle o vorbă, cum îl văzu înaintea ei, bătrâna i-ar fi tras două perechi de palme de răsunase curtea şi, înşfăcându-l