de ciuful din frunte, l-ar fi zgâlţâit de vreo trei ori, apoi, tot aşa, fără un cuvânt, o pornise întins spre cocioaba unde se aflau copii. Văzându-i în ce hal erau, murdari ca vai de ei şi neprimeniţi, îi mai arse o palmă şi lui Grigori, punându-i în vedere c-o să-i ia cu dânsa; îi scosese apoi afară aşa cum îi găsise, îi înfăşurase într-o pătură pe amândoi şi, urcându-i în trăsură, plecase înapoi, acasă. Grigori, ca o slugă supusă ce era, înghiţise palma fără să crâcnească şi fără să-şi îngăduie vreo obrăznicie, dimpotrivă, o petrecuse pe bătrâna până la caretă şi, aplecându-se până la pământ, o asigurase cu gravitate că „Dumnezeu are s-o răsplătească pentru bieţii orfani”. „Degeaba, că tot dobitoc eşti!” îi strigase generăleasa la plecare. Înţelegând, în sfârşit ce se întâmplase, Fiodor Pavlovici chibzuise că, de fapt situaţia nu putea decât să-i convină, drept care mai apoi, când i se ceruse să declare formal că într-adevăr consimte să încredinţeze generălesei creşterea copiilor, nu făcuse nici obiecţie. Cât despre cele două palme încasate, o bună bucată de vreme umblase încolo şi încoace prin oraş, povestind orişicui cum se întâmplase toată tărăşenia.

Întâmplarea făcuse ca generăleasa să moară după puţin timp, nu însă înainte de a fi lăsat prin testament câte o mie de ruble fiecăruia dintre băieţi, „pentru creşterea lor, bani de care să se folosească numai ei, în aşa fel ca sa ajungă până la majorat, fiindcă şi aşa e o pomană prea mare pentru nişte copii ca ei, iar dacă doreşte cineva să facă mai mult, n-are decât să deschidă punga” etc, etc. Eu, personal, n-am citit testamentul, dar am auzit că, într-adevăr, cuprindea unele dispoziţii curioase cam în genul acesta, sau în orice caz ceva destul de original formulat. Principalul moştenitor al bătrânei era un om de vază, mareşalul nobilimii din gubernia respectivă, Efim Petrovici Polenov. Acesta căutase, fireşte, să ia legătura cu Fiodor Pavlovici, însă, dându-şi seama din capul locului că nu va reuşi să scoată de la el nici o leţcaie pentru creşterea copiilor (deşi în asemenea ocazii Fiodor Pavlovici nu răspundea niciodată cu un refuz categoric, mulţumindu-se doar să tărăgăneze lucrurile şi la fiecare nouă amânare învăluind totul într-o peltea sentimentală), se ocupase personal de soarta lor şi ajunsese să se ataşeze mai ales de cel mai mic, Aleksei, care fusese ani de zile găzduit chiar în sânul familiei mareşalului. ţin să atrag de la început atenţia cititorului asupra acestei împrejurări. Se poate spune, aşadar, că dacă cei doi tineri datorau cuiva recunoştinţă pentru creşterea şi învăţătura primită, acesta era Efim Petrovici, un om de o mare nobleţe sufletească şi de o rară bunătate. Mareşalul nu numai că nu se atinsese de mia de ruble lăsată prin testament de bătrâna, dar avusese grijă s-o mai şi sporească, aşa încât la majorat, calculând dobânzile respective, fiecare dintre băieţi avea un capital de câte două mii de ruble; de crescut, îi crescuse pe socoteala lui, cheltuind bineînţeles mai mult de o mie de ruble pentru fiecare în parte. Despre copilăria şi adolescenţa acestor băieţi n-am să vorbesc prea mult, mărginindu-mă să menţionez numai unele împrejurări mai importante. Despre cel mai mare dintre ei, Ivan, nu pot spune, de altfel, decât că fusese un copil ursuz, taciturn, care, fără să fie timid, de la vârsta de zece ani îşi dădea foarte bine seama că era crescut de nişte oameni străini, trăind din milă lor, că avea un tată de care ţi-era ruşine să vorbeşti şi aşa mai departe. De mic, adică foarte curând după ce fusese primit în sânul familiei Polenov – cel puţin aşa se povestea mai târziu – se văzuse că băiatul era excepţional de înzestrat din fire şi avea o aplicaţie deosebită pentru învăţătură. N-aş putea să spun exact cum s-au petrecut lucrurile, dar la treisprezece ani Ivan părăsise căminul protectorului său pentru a pleca la Moscova ca să urmeze liceul, fiind dat în seama unui ilustru pedagog cu multă experienţă, prieten din copilărie cu Efim Petrovici. Amintindu-şi mai apoi de toate acestea, Ivan mărturisea că îi datora foarte mult lui Polenov, care avea „pasiunea faptelor bune” şi pe care-l încântase ideea că un băiat cu asemenea geniale aptitudini avea să încapă pe manile unui pedagog genial. De altminteri, nici protectorul său şi nici genialul pedagog nu mai erau în viaţă în momentul când tânărul nostru isprăvise liceul şi păşise pragul universităţii. Cum, din păcate, Efim Petrovici nu apucase să ia măsurile necesare înainte de a fi închis ochii, plata sumei lăsate prin testament de generăleasa cea tiranică – sumă care între timp, datorită dobânzilor, se dublase – fusese întârziată de o serie întreagă de formalităţi şi tergiversări inerente, aşa că în primii doi ani de facultate tânărul se descurcase destul de greu, fiind silit să se întreţină singur şi să şi înveţe în acelaşi timp. Trebuie să menţionăm că nici nu încercase măcar să-i scrie tatălui său, poate din mândrie şi dispreţ, poate dintr-un calcul rece şi sănătos, fiind convins că n-o să ajungă la nici un rezultat. Indiferent de motivele rezervei sale, fapt este că Ivan nu se pierduse cu firea şi, după ce dăduse un timp meditaţii cu douăzeci de copeici ora, căpătase în cele din urmă de lucru prin diferite redacţii de ziare, unde se prezenta cu câte un articolaş de zece rânduri însăilat pe marginea unor fapte diverse, semnând „Un martor ocular”. Se zice că aceste articolaşe erau fără excepţie atât de interesante şi scrise cu atâta vervă, încât avuseseră totdeauna succes. Aşa se face că Ivan Fiodorovici reuşise încă de pe atunci să-şi dovedească într-un mod evident superioritatea practică şi intelectuală faţă de toată acea pletoră a tineretului nostru studios de ambele sexe, a nefericiţilor în permanentă luptă cu mizeria, care băteau zi de zi pragurile ziarelor şi revistelor din capitală, incapabili să găsească un mijloc mai fericit de a-şi câştiga existenţa decât făcând traduceri şi prelucrări din limba franceză. Luând astfel contact cu redacţiile, Ivan Fiodorovici menţinuse mai departe legătura cu ele, iar în ultimii ani