de facultate începuse să publice o serie de cronici de specialitate scrise cu talent, ajungând să-şi creeze oarecare faimă în cercurile literare. Numele lui însă fusese într-adevăr remarcat şi reţinut de un număr mai mare de cititori abia în ultimul an, şi în chip cu totul surprinzător. E un caz care merită să fie menţionat. Terminând studiile universitare, Ivan, care îşi pusese în gând să plece cu cele două mii de ruble în străinătate, publicase într-una dintre revistele de prestigiu un articol destul de curios, care făcuse oarecare vâlvă, şi nu numai în rândurile specialiştilor, lucru cu atât mai ciudat cu cât subiectul atacat era cu totul străin de preocupările lui – Ivan studiase ştiinţele naturii, or articolul trata o problemă la ordinea zilei în momentul acela, şi anume: reforma jurisdicţiei bisericeşti. După ce analiza părerile îndeobşte cunoscute, autorul sfârşea prin a-şi da în vileag propria lui opinie. Dar ceea ce atrăgea îndeosebi luarea-aminte erau tonul în care fusese scris articolul şi concluzia lui neprevăzută. Citindu-l, mulţi dintre aceia care susţineau extinderea puterii bisericeşti crezuseră că autorul apăra punctul lor de vedere; în acelaşi timp însă, el fusese aplaudat nu numai de adepţii laicizării unora dintre instituţiile clericale, dar chiar şi de atei. Până la urmă, se găsiră câţiva deştepţi care să decreteze că în fond articolul cu pricina nu era decât o mistificare, un caraghioslâc. Am socotit totuşi cu cale să-l pomenesc, deoarece, la un moment dat, ajunsese să fie cunoscut chiar şi în vestita noastră mânăstire. Şi cum aici toată lumea se interesa în cel mai înalt grad de reformă, articolul prilejuise o adâncă nedumerire. Interesul sporise când se aflase numele autorului, care se dovedise a fi concetăţean de-al nostru, feciorul „ăluia, ştii cine, al lui Fiodor Pavlovici”. Şi tocmai atunci se întâmplase să sosească şi cel în cauză la noi în oraş.

Îmi amintesc că de la început m-am întrebat cu o uşoara strângere de inimă pentru ce venise oare Ivan Fiodorovici, şi trebuie să mărturisesc că multă vreme n-am reuşit să înţeleg motivul ce-l îndemnase să facă acest pas fatal, punctul de plecare al unei serii întregi de întâmplări dezastruoase. În primul rând mi se părea curios că un tânăr atât de instruit, de mândru şi, în aparenţă, atât de rezervat fusese în stare să treacă pragul unei case al cărei stăpân ducea o viaţă atât de odioasă, venind să-şi vadă tatăl, care niciodată nu voise să ştie de el, ba mai mult chiar, uitase cu desăvârşire că există pe lume şi nici măcar nu recunoştea c-ar fi băiatul lui şi care, deşi în ruptul capului nu i-ar fi dat o leţcaie, toată viaţa stătuse cu frica în sân că într-o bună zi feciorii săi Ivan şi Aleksei îl vor sili să le dea bani. Şi iată că, totuşi, tânărul sosise în oraş şi acceptase să locuiască în casa unui părinte de teapa lui Fiodor Pavlovici, ba încă stătuse acolo o lună sau două, împăcându-se de minune cu el. Şi nu numai eu m-am mirat de lucrul acesta. Piotr Aleksandrovici Miusov, rudă de-ă şaptea spiţă cu Fiodor Pavlovici după soţia dintâi, despre care am avut prilejul să vorbesc mai înainte şi care sosise de curând de la Paris – unde se stabilise definitiv – să-şi vadă moşia de lângă oraşul nostru, se arăta şi mai uimit decât alţii. Mi-aduc aminte că, odată, după ce-l cunoscuse personal pe tânărul nostru, care-i făcuse o deosebită impresie şi cu care discuta uneori în contradictoriu, invidiindu-l într-ascuns pentru cultura lui, spusese: „Ivan e un om atât de mândru, capabil oricând să-şi câştige singur existenţa, în plus are şi ceva parale cu care ar putea să plece în străinătate: atunci ce caută aici? E limpede ca lumina zilei că n-a venit după bani, cu atât mai mult cu cât tată-său în nici un caz nu i-ar da un sfanţ. Nu-i place să bea şi nici nu este ceea ce se cheamă un desfrânat. Cum se face atunci că se înţelege atât de bine cu bătrânul, încât Fiodor Pavlovici nu mai poate să trăiască fără el?” Aşa şi era: Ivan exercita o vădită influenţă asupra tatălui său, care uneori chiar se îndupleca să-l asculte, deşi era încăpăţânat din fire, încăpăţânat şi abraş; ba de la o vreme începuse parcă să se poarte mai frumos...

Aflase mai apoi că unul dintre motivele pentru care venise aici fusese şi faptul că fratele lui mai mare, Dmitri Fiodorovici, îl rugase să se ocupe de interesele lui. Cei doi fraţi nu avuseseră încă ocazia să se vadă la faţă până acum, când se întâlniseră aici, în oraş, deşi erau mai de mult în corespondenţă, întreţinând un schimb de scrisori prilejuit de o anumită împrejurare deosebit de importantă mai ales pentru Dmitri Fiodorovici. Despre toate acestea însă, cititorul va fi informat mai pe larg la momentul oportun. Totuşi, chiar după ce îmi fusese dat să cunosc împrejurarea aceea excepţională, Ivan Fiodorovici rămăsese mai departe o enigmă pentru mine, iar venirea lui – tot atât de inexplicabilă.

Trebuie să adaug că în momentul acela Ivan părea să fie un fel de mediator şi că, probabil, voia să determine o împăcare între tatăl şi fratele lui mai mare, Dmitri, aceştia fiind certaţi la cuţite; mai mult chiar, fiul îl dăduse în judecată pe bătrân.

Acest mic grup familial avea pentru întâia oară ocazia să se reunească, iar unii dintre membrii lui se vedeau acum pentru prima dată în viaţă. Aleksei Fiodorovici, cel mai mic dintre fraţi, era singurul care venise de mai bine de un an în urbea noastră. Din păcate însă, îmi vine cam greu să vorbesc despre el în această parte introductivă, înainte de a fi apucat să-l aduc pe scenă în cuprinsul romanului; mă văd, totuşi, obligat să-i închin şi lui câteva rânduri aici, cel puţin ca să lămuresc o anumită particularitate, fiindcă trebuie să vă spun din capul locului că eroul meu vi se va înfăţişa îmbrăcat în rasa călugărească. Da, Aleksei Fiodorovici îşi făcea de un an de zile ucenicia în mânăstirea noastră şi părea decis să se