IV - CEL DE-AL TREILEA FIU, ALIOŞA

Pe vremea aceea, Alioşa abia împlinise douăzeci de ani (Ivan avea douăzeci şi trei, iar Dmitri – douăzeci şi şapte). De la bun început mă simt dator să vă spun că nu era nicidecum un fanatic, nici măcar – cel puţin aşa îmi făcea impresia – un mistic. Prefer chiar să va împărtăşesc de la început părerea pe care o aveam despre el. Alioşa, în sufletul căruia încolţise de timpuriu dragostea faţă de semenii lui, se hotărâse să ia calea mănăstirii, singura cale ce-i captivase imaginaţia, oferind inimii sale zbuciumate un ideal, acela de a ieşi din bezna răutăţii lumeşti la lumina iubirii. Mijlocul acesta exercitase o influenţă cu atât mai adâncă asupra lui cu cât aici întâmplarea îi scosese înainte un om extraordinar – aşa cum îl vedea el pe atunci – schivnicul nostru, părintele Zosima, despre care toată lumea vorbea. Tânărul se apropiase de el cu toată ardoarea unei prime iubiri ce clocotea în inima lui înflăcărată. E un lucru pe care fără îndoială nu-l pot nega, şi anume, fapul că Alioşa era un copil ciudat şi că această particularitate a lui s-a manifestat, ca să zic aşa, chiar din faşă. Spuneam mai înainte că deşi la moartea maică-sii n-avea mai mult de trei anişori, în sufletul lui se păstrase nealterată amintirea chipului, a mângâierilor ei. „O văd parcă aievea în faţa ochilor”, spunea băiatul. Sunt amintiri care se păstrează (aşa cum prea bine se ştie) chiar de la o vârstă mai fragedă, bunăoară de la doi ani, amintiri ce apar ca nişte licăre în noapte, ca un fragment luminos dintr-un tablou de vaste proporţii, singurul care a rămas intact, în timp ce restul s-a şters, a dispărut cu desăvârşire. La fel se întâmplase şi cu Alioşa; memoria lui nu înregistrase decât o înserare tihnită de vară, fereastra deschisă, razele soarelui, ce pătrundeau pieziş în odaie (mai ales razele acelea piezişe), icoana din colţ, sub care ardea o candelă, şi mama lui în genunchi, cu faţa scăldată în lacrimi, ţipând isteric. Îl strângea în braţe frenetic şi implora Născătoarea să aibă grijă de el, întinzând mâinile în care ţinea copilul spre icoană, ca şi cum ar fi vrut să-l pună sub ocrotirea ei. Apoi dădaca dând buzna în odaie şi îngrozită, smulgându-i-l din braţe. Ce spectacol! Chipul maică-sii i-a rămas adânc întipărit în minte, aşa cum i văzuse în clipa aceea, pătimaş, aproape dement, dar de negrăită frumuseţe, cel puţin aşa i se păruse atunci. Nu-i plăcea să vorbească însă niciodată despre aceste amintiri. În copilărie, ca şi mai apoi, în adolescenţa, Alioşa nu fusese prea expansiv şi nici prea vorbăreţ, dar nu din neîncredere sau din sfiiciune, ori pentru că ar fi fost ursuz şi sălbatic din fire; dimpotrivă, lipsa lui de expansivitate avea cu totul altă cauză; tânărul era în permanenţă stăpânit de o frământare lăuntrică, un sentiment cu totul personal, care nu avea nici o legătură cu nimeni, dar era atât de copleşitor, încât ajungea să uite cu desăvârşire de existenţa celor din jur. Şi totuşi, lui Alioşa îi erau dragi oamenii; toată viaţa lui avea să păstreze o încredere oarbă în ei, fără ca pentru asta să-l fi socotit cineva vreodată prost sau naiv. În felul lui de fi (atât în copilărie, cât şi mai apoi, de-a lungul existenţei sale) era ceva care te făcea să-ţi dai seama, să fii chiar sigur, că nu voia să judece pe nimeni şi că în nici un caz nu şi-ar fi acordat dreptul de a condamna; ba mai mult: nici n-ar fi fost în stare să condamne ceva. Ai fi zis chiar că admitea fără să cârtească orice josnicie, deşi adesea se simţea cuprins de o tristeţe amară. Mai mult: ajunsese atât de departe, încât nimeni pe lume n-ar fi izbutit să-i stârnească mirarea sau să-l înspăimânte, şi asta încă din cea mai fragedă copilărie. Aşadar, când se pomenise dintr-o dată în mijlocul acelui locaş al desfrâului, aşa cum pe drept cuvânt putea fi numit, tânărul acesta pudic şi cast, în vârstă de numai douăzeci de ani, se mulţumea doar să se depărteze fără o vorbă atunci când ochii săi refuzau să mai privească dezmăţul în care se bălăcea taică-său, dar niciodată nu-şi dispreţuise părintele, nici nu-l condamnase cumva. Fiodor Pavlovici, care în tinereţe fusese linge-blide şi era deci deosebit de sensibil la orice i-ar fi putut răni amorul propriu, la început se uitase la Alioşa pe sub sprâncene, bănuitor („de ce-o fi stând aşa, mereu tăcut? înseamnă că sunt o mulţime de lucruri pe care le osândeşte în sinea lui”, îşi zicea el), ca foarte curând după aceea, la vreo doua săptămâni, să nu-l mai slăbească o clipă, îmbrăţişându-l şi sărutându-l mereu, ce-i drept, cu o duioşie de beţiv, în momentele de efuziune când băuse un pahar mai mult, dar în acelaşi timp şi cu o dragoste vădită, sincera, adâncă, aşa cum nu fusese în stare, probabil, să iubească pe nimeni până atunci.

De altfel, era destul ca Alioşa să apară undeva, ca toată lumea să-l îndrăgească. În casa binefăcătorului său, Efim Petrovici Polenov, care-l crescuse, reuşise să-i cucerească pe toţi, încât puteai foarte bine să crezi că făcea parte chiar din familie. Şi totuşi, atunci când intrase acolo în casă, Alioşa era la o vârstă când nu te puteai aştepta din partea unui copil să recurgă în chip premeditat la viclenie sau la cine ştie ce artificii ori linguşiri servile numai ca să placă şi să fie iubit. Darul de a câştiga dragostea celorlalţi era ceva înnăscut la el, făcea parte – cum s-ar zice – din însăşi firea lui spontană şi lipsită de prefăcătorie. La fel i se întâmplase şi la şcoală, deşi ai fi crezut mai curând că se număra printre copiii care stârnesc îndeobşte suspiciunea, dacă nu chiar ura colegilor de clasă ajungând în cele din urmă calul lor de bătaie. De multe ori, bunăoară, cădea pe gânduri şi parcă se închidea în sine. De mic îi plăcea să se