ascundă în câte un ungher şi să citească, şi totuşi, colegii lui îl priveau cu atâta drag, încât din primul moment şi până la sfârşit, atâta timp cât urmase şcoala, se putea spune cu drept cuvânt că Alioşa fusese favoritul clasei. Nu era nici exuberant şi nici prea zburdalnic de felul lui, dar îţi dădeai seama numaidecât că nu era nici ursuz; dimpotrivă, avea o fire senină, egală, fără toane. Nu se simţise niciodată îndemnat să-şi dea aere. Poate tocmai de aceea niciodată nu se temuse de nimeni, şi cu toate acestea băieţii vedeau foarte bine că nu-şi făcea nici o fală din tăria lui de caracter, ba le venea chiar să creadă că nici habar n-avea c-ar fi curajos şi că nu ştia ce înseamnă frica. Uita pe loc orice jignire i s-ar fi adus. Nu trecea nici un ceas, şi era gata să stea iarăşi de vorbă, sau chiar să-i adreseze el însuşi cuvânt celui care-l jignise, senin şi cu inima deschisă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, fără a se preface cumva c-ar fi avut numai aşa, un moment de uitare, sau că intenţionat ar fi căutat să treacă peste ofensa ce i se adusese; dimpotrivă, se purta aşa ca şi cum n-ar fi avut nici un motiv să fie supărat ceea ce nu putea decât să-i câştige definitiv simpatia copiilor, făcându-i să fie trup şi suflet cu el. Era totuşi ceva în felul său de a fi care-i ispitea mereu pe colegi, încă din primele clase de liceu şi până mai apoi, în cursul superior, să-l dea în tărbacă, fără nici un pic de răutate însă, ci numai aşa, ca să se distreze puţin pe socoteala lui. Nu putea suporta să audă anumite cuvinte sau discutându-se într-un anumit fel despre femei. Din nefericire, acele cuvinte şi discuţii „speciale” sunt o meteahnă cu neputinţa de stârpit în şcolile noastre. Nevinovaţi în sufletul lor şi cu inima curată, băieţii – nişte copii în fond – simt o deosebită plăcere să spună în clasă, uneori chiar în gura mare, unele lucruri şi să descrie anumite scene despre care până şi soldaţii se sfiesc să vorbească în tot momentul; mai mult chiar, soldaţii nu înţeleg sau poate nici nu cunosc o bună parte din lucrurile pe care le ştiu la o vârstă destul de fragedă copiii din înalta noastră societate sau din familiile de intelectuali. Mă îndoiesc că în cazul acesta ar putea fi vorba de o aplecare spre desfrâu sau de imoralitate, nici măcar de un veritabil cinism, de ceva vicios, adânc înrădăcinat; există însă un cinism superficial, pe care copiii îl consideră de multe ori ca pe un rafinament subtil, un fel de act de bravură care merită să fie imitat. Văzând că „Alioşka Karamazov” îşi astupa urechile de câte ori se pomenea „despre asta”, băieţii se strângeau buluc în jurul lui, silindu-l să-şi ia mâinile de la urechi şi strigându-i în faţă tot felul de cuvinte obscene. Alioşa se zvârcolea, căutând să se smulgă din mâinile lor, se trântea pe jos şi nu ştia ce să mai facă pentru a scăpa de ei; suporta însă în tăcere toate umilinţele, fără să crâcnească măcar, fără să le adreseze o singură insultă. Până la urmă, copiii se îndurau să-l lase în pace şi nu-l mai sâcâiau tot timpul spunându-i „fetiţă”, ba chiar se uitau la el cu un fel de compătimire. Trebuie să mai adăugăm că în toate clasele, fără să fi fost vreodată premiant, se numărase totdeauna printre cei mai buni elevi.

După moartea lui Efim Petrovici, Alioşa urmase încă doi ani la liceul din capitala guberniei. Curând după ce Polenov îşi dăduse obştescul sfârşit, soţia lui, nemângâiată, plecase pentru mai multă vreme în Italia împreună cu toată familia, alcătuită aproape exclusiv din femei, iar Alioşa rămăsese să fie găzduit mai departe de două cucoane, rude mai îndepărtate de-ale lui Efim Petrovici; cum însă şi în ce condiţii ajunsese să se mute acolo, habar n-avea.

Ceea ce era iarăşi o trăsătură caracteristică pentru el, niciodată Alioşa nu părea curios să ştie pe a cui socoteală, trăia. În privinţa asta era diametral opus fratelui său Ivan Fiodorovici, care înfruntase mizeria în primii doi ani de facultate muncind ca să se întreţină singur şi care de mic copil simţise cât e de amară pâinea pe care o mânca în casa protectorului său. Nu trebuie să judecăm însă cu prea mare severitate nici această trăsătură de caracter, de vreme ce oricine avea prilejul să-l cunoască putea să-şi dea seama cu uşurinţă că Alioşa făcea parte dintre oamenii, aş putea spune, naivi din fire, care, dacă le-ar fi picat cumva din senin cine ştie ce avere, n-ar fi pregetat s-o cedeze cu prima ocazie, fie pentru vreo operă de binefacere, fie chiar vreunui şarlatan iscusit, dacă acesta l-ar fi solicitat. În general, n-aş greşi afirmând că nu cunoştea valoarea banului, nu în sens literal, bineînţeles. Când căpăta bani de buzunar, deşi lui nici prin gând nu i-ar fi trecut să-i ceară, se întâmpla uneori să-i păstreze şi câteva săptămâni, neavând ce face cu ei, dacă nu cumva îi risipea cât ai bate din palme. Piotr Aleksandrovici Miusov, care era foarte susceptibil în chestiuni de bani şi de onestitate burgheză, după ce-l ţinuse sub observaţie o bucată de vreme, îşi formulase părerea asupra lui în felul următor: „Cred că e singurul om din lume care, lăsat de capul lui, fără o leţcaie, în mijlocul unui oraş necunoscut, cu un milion de locuitori, nu s-ar prăpădi, n-ar muri nici de foame, nici de frig, fiindcă orişicând o să se găsească cineva să-i dea de mâncare şi un adăpost, şi chiar dacă, să zicem, s-ar întâmpla să nu găsească pe nimeni, sunt convins că s-ar descurc foarte uşor şi aşa, singur, fără să se umilească şi fără să cad pe capul celui care l-ar primi în casă; dimpotrivă, aş putea spune chiar c-ar fi o adevărată fericire pentru acesta să-l adăpostească”.

Alioşa nu apucase să-şi termine studiile secundare; mai avea un an, când, într-o bună zi,