veni să le anunţe aşa, tam-nisam, pe gazde că vrea să plece acasă, fiindcă are de lămurit cu taică-său ceva care-l frământa. Cucoanele se arătară grozav de mâhnite că le părăseşte, ba la început se ţinură morţiş de el să nu se ducă. Şi cum drumul nu costa cine ştie ce, nu-l lăsară să-şi amaneteze ceasul pe care-l primise în dar de la familia protectorului său în ajunul plecării în străinătate, ba îi mai dădură şi bani, mai mulţi chiar decât îi trebuiau, înzestrându-l pe deasupra şi cu haine şi lenjerie. Alioşa însă le restituise jumătate din sumă, spunându-le că vrea să călătorească neapărat cu clasa a treia. O dată sosit la noi în orăşel, când taică-său începuse să-l descoasă de ce nu avusese răbdare să termine mai întâi şcoala apoi să vină acasă, Alioşa căzuse pe gânduri, fără să-i răspundă nimic. Curând se aflase că se interesa de mormântul maică-sii. Pentru asta chiar şi venise, mărturisise el, ca să vadă unde-i îngropată. Nu cred să fi fost însă singurul motiv care-l determinase să se întoarcă. Mai curând aş crede că nu ştia nici el prea bine pentru ce se înapoiase şi că n-ar fi fost cu nici un chip în stare să explice cuiva ce pornire se trezise în sufletul lui, purtându-i paşii spre un drum nou, necunoscut, dar pe care din momentul acela nu-l mai putea ocoli. Fiodor Pavlovici nu se pricepu să-i arate unde era înmormântată cea de-a doua soţie a sa pentru simplul motiv că nu mai dăduse niciodată pe la cimitir după ce sicriul fusese coborât în groapă, şi, cum trecuse cam mult de atunci, uitase cu desăvârşire unde se afla.

Şi acum, câteva cuvinte despre Fiodor Pavlovici. El dispăruse o bună bucată de vreme de la noi din oraş. Cam la vreo doi-trei ani după moartea celei de-a doua soţii, plecase în sudul Rusiei, ca să poposească, în cele din urmă, la Odesa, unde se statornicise pentru câţiva ani. Acolo făcuse cunoştinţă din primul moment, după cum zicea el, „cu o mulţime de ovrei, ovreiaşi, ovreicuţi, ovreiori”, ca pâna la urmă să ajungă prieten la cataramă nu numai cu gheşeftarii, „ci şi cu evreii”. Şi, după toate probabilităţile, în perioada aceasta se dezvoltase iscusinţa lui de a stoarce bani şi din piatră seacă şi de a strânge parale. Abia cu vreo trei ani înainte de venirea lui Alioşa se înapoiase în oraşul nostru, de astă dată definitiv. Prietenii lui de odinioară îl găseau puţin cam ramolit, deşi nu atinsese încă pragul bătrâneţii. Nu se putea spune nici c-ar fi fost mai omenos acum decât în tinereţe, dimpotrivă, era parcă şi mai arogant. Aşa, de pildă, bufonul de ieri simţea un fel de cinică satisfacţie să-i pună pe alţii să îmbrace costumul de măscărici. Toată viaţa îi plăcuse să-şi facă de cap cu femeile, dar acum ajunsese un desfrânat de cea mai vulgară speţă. În scurt timp deschisese câteva cârciumi noi în judeţ. Se ştia îndeobşte că are ceva parale – dacă nu chiar o sută de mii de ruble, în orice caz, cam pe aproape. Multă lume din oraş şi din judeţ lua bani cu împrumut de la el, bineînţeles în schimbul unor gajuri cât se poate de sigure. În ultimul timp era puhav la faţă de băutură şi părea să nu mai fie chiar în toate minţile; uneori nu-şi dădea seama ce face, pierdea socoteala lucrurilor, începea cu una şi sfârşea cu alta, avea gesturi dezordonate şi se îmbăta tot mai des. Să nu fi fost nelipsitul lacheu Grigori, care îmbătrânise o dată cu el, purtându-i de grijă ca o dădacă, Fiodor Pavlovici ar fi intrat desigur în cine ştie ce buclucuri serioase. Se pare că venirea lui Alioşa avusese oarecare înrâurire asupra lui din punct de vedere moral şi că în sufletul acestui om îmbătrânit înainte de vreme se treziseră unele reminiscenţe de mult adormite: „ştii, îi spunea el uneori lui Alioşa, pe care se străduia să-l cunoască mai bine, semeni grozav cu ea, cu apucata”. Voia, adică, să spună, cu răposata lui soţie, mama lui Alioşa. Până la urmă, tot lacheul Grigori fusese cel care-l ajutase pe băiat să găsească mormântul „apucatei”. Acesta îl luase cu el la cimitir, şi acolo, într-un colţ, îi arătase o placă de fontă, modestă, dar destul de aspectuoasă, pe care statul scrise numele, starea, vârsta şi anul morţii răposatei. Dedesubt un epitaf de modă veche, aşa cum poţi citi la tot pasul pe mormintele celor din pătura mijlocie. Mare îi fusese mirarea lui Alioşa aflând că placa funerară era tot opera lui Grigori. El o pusese, cu cheltuiala lui, în memoria bietei „apucate”, după ce Fiodor Pavlovici, pe care-l tot bătuse la cap pomenindu-i mereu de cimitir, plecase în cele din urmă la Odesa, lăsând baltă totul – şi mormântul, şi amintirile din trecut. Alioşa nu dăduse nici un semn de emoţie când descoperise, în sfârşit, locul unde era îngropată maică-sa; ascultase relatarea judicioasă a lui Grigori, care-i împărtăşea cu gravitate împrejurările în care placa fusese aşezată şi, după ce stătuse câteva clipe cu capul în piept, plecase fără să scoată o vorbă. Un an întreg după aceea n-a mai călcat prin cimitir. Deşi episodică, întâmplarea aceasta avu asupra lui Fiodor Pavlovici un real efect, manifestat însă într-un chip cu totul original. Tatăl lui Alioşa făcu imediat o donaţie de o mie de ruble mănăstirii noastre pentru pomenirea răposatei sale soţii, dar nu a celei de-a doua, mama lui Alioşa, „apucata”, ci a primei neveste, Adelaida Ivanovna, care-l lua la bătaie. În aceeaşi seară se îmbătase criţă şi începuse să-i înjure pe călugări de faţă cu Alioşa. Nu era evlavios şi în viaţa lui nu aprinsese nici măcar o lumânare de cinci copeici la biserică. Ce bizare sunt ideile şi sentimentele unor asemenea indivizi şi ce curioase elanuri se nasc câteodată în sufletul lor!

După cum spuneam, Fiodor Pavlovici se buhăise din pricina băuturii. În perioada despre care vorbim, pe figura lui se puteau citi cu uşurinţă atât caracterul, cât şi felul său de viaţă. Pe