lângă pungile ce atârnau puhave sub ochişorii lui bănuitori, ironici şi pururea aroganţi, pe lângă sumedenia de cute subţiri ce-i brăzdau obrăjorul mic, dar grăsuliu, de sub bărbia lui ascuţită ieşea în afară, lunguieţ şi bulbucat ca o punguţă cu bani, mărul lui Adam, făcând ca mutra lui să pară pe cât de libidinoasă, pe atât de respingătoare. Dacă mai adăugăm că avea o gură mare, flămândă, cu buze groase ce lăsau să i se vadă dinţii stricaţi, ca nişte cioturi negricioase, portretul va fi pe deplin creionat. Când vorbea, te împroşca tot cu salivă. El însuşi, de altminteri, lua în derâdere propria-i înfăţişare, deşi părea cât se poate de mulţumit de sine. Îi plăcea de obicei să atragă atenţia asupra nasului său, un nas acvilin, potrivit ca mărime şi foarte subţire. „Adevărat nas de roman, zicea el; nasul împreună cu mărul lui Adam îmi dau – nu-i aşa? – aerul unui patrician roman, bineînţeles din timpul decăderii imperiului”, şi se umfla în pene de câte ori spunea asta.

Curând după ce descoperise mormântul mamei sale, Alioşa îl anunţă pe nepusă masă că avea de gând să intre la mănăstire şi că monahii acceptaseră să-l primească în rândurile lor spre a-şi face ucenicia. Îi mărturisi totodată că dorea din toată inima lucrul acesta, cerând binecuvântarea lui părintească. Bâtrânul ştia mai de mult că stareţul Zosima, care-şi căuta mântuirea în schitul cinului nostru călugăresc, făcuse o adâncă impresie asupra „băiatului tatii cel cuminte”.

— Stareţul este, fără îndoială, ceea ce se cheamă uit monah cinstit, mai cinstit decât toţi la un loc, rosti Fiodo Pavlovici după ce-l ascultă cu toată atenţia, în tăcere, pe Alioşa, fără să dea nici un semn de mirare. Hm, vasăzică, băiatul tatii cel cuminte vrea să intre acolo! Fiodor Pavlovici se cam întrecuse cu băutura, şi un zâmbet larg, ce lăsa să se întrevadă o şiretenie ascunsă şi un vicleşug de beţiv, îi lăbărţa gura până la urechi. Hm, ca să vezi, puteam să jur c-aici o să ajungi! Vasăzică, asta îţi dorea sufleţelul! Bine, eu n-am nimic de zis. Tu să ştii că ai două mii de ruble puse deoparte, zestrea ta, şi pe urmă eu, poţi să fii sigur, îngeraşule, n-o să te părăsesc niciodată, dacă va fi nevoie, o să dau de la mine tot ce trebuie pentru tine. Dar dacă n-o să ne pretindă nimic, n-are rost – nu-i aşa? – să le-o luăm înainte. Şi apoi tu ce cheltuieşti? Cât mănâncă o păsărică, două grăunţe pe săptămână, o să-ţi tot ajungă. Hm, ştii, există undeva o mănăstire şi lângă ea un sătuc, unde locuiesc – cel puţin aşa vorbeşte lumea – „nevestele călugărilor”, după cum li se spune prin partea locului. Sunt vreo treizeci de muieri, dacă nu şi mai multe. Am fost şi eu o dată în satul acela care e destul de interesant în felul lui, în orice caz e o variaţie. Tot ce nu mi-a plăcut e că-i prea din cale-afară de rusesc, nu găseşti nici picior de franţuzoaică. Şi doar călugării ar avea de unde să facă rost, că nu duc lipsă de parale. Nu-i nimic, când au să prindă de veste, au să vină ele şi singure. Ei, la noi în mănăstire însă, fireşte, despre muieri nici pomeneală, iar călugări sunt peste două sute. De treabă oameni! Toţi postesc. Ştiu precis... Hm, vasăzică, vrei să iei calea bisericii? Mie, ce să-ţi spun, îmi pare rău de tine, Alioşa, zău că-mi pare rău; nu ştiu dac-o să mă crezi, dar mi te-ai lipit de suflet... Cel puţin o sa ai prilejul astfel să te rogi pentru noi, păcătoşii, că prea ne-am făcut de cap! Mă tot gândeam, cine oare o să se roage şi pentru mine? Vezi tu, măi băieţaş, eu îs cam nătărău în treburile astea, sau poate nu crezi ce-ţi spun? şi totuşi, aşa e, sunt un nătărău şi jumătate. Dar în prostia mea, uite, tot stau câteodatâ şi mă gândesc, rar, fireşte, dar mă gândesc: „Nu se poate, îmi zic, ca, după ce-oi da ortul popii, dracii să nu mă ia în furci şi să mă împingă în împărăţia lor”. Dar, mă întreb eu, furcile de unde le au? şi cum sunt? De fier? Cine le face? Să fie oare pe lumea cealaltă asemenea fabrici? Cuvioşiile lor îşi închipuie, bunăoară, că iadul are tavan. Eu, ce să zic, cred; de ce să nu cred că există iad, dar fără tavan? E un lucru mai inteligent, mai avansat, adică aşa cum spun luteranii. Şi totuşi, parcă nu-i tot aia dacă iadul are ori nu tavan? Ei, fir-ar să fie! Păi, dacă iadul nu are tavan, înseamnă că nu există nici furci. Şi dacă nu există, toate celelalte se dau peste cap, şi totuşi, parcă nu-mi vine să cred că-i aşa, fiindcă atunci cine o să mă ia în furci, să mă zvârle în iad? Că dacă nu m-or zvârli pe mine, ce-ar fi atunci? Unde ar mai fi dreptatea? Aşadar, dacă nu există furci, il faudrait Ies inventer{7} special pentru mine, numai şi numai pentru mine, că de-ai şti tu ce pramatie-i taică-tău, Alioşa!...

— Nu există nici un fel de furci, rosti grav, cu glas scăzut Alioşa, uitându-se drept în ochii tatălui său.

— Da, da, ştiu, nu sunt decât umbre de furci. Aşa trebuie să fie. Cel puţin aşa spunea un francez, vorbind despre iad: J'ai vu l'ombre d'un cocher, qui avec l'ombre d'une brosse, frottait l'ombre d'un carosse{8}. Dar tu de unde ştii că nu există furci? Lasă, după ce o să stai câtva timp printre călugări, o să-ţi schimbi părerea. Ştii ceva: du-te acolo şi vezi, caută de află care-i adevărul. Pe urmă vino şi spune-mi şi mie. Parcă, totuşi, te simţi mai împăcat să pleci pe lumea cealaltă ştiind ce te poate aştepta. De altminteri, e mai cuminte, cred, să stai acolo, la mănăstire, decât la un beţiv ca mine, cot la cot cu ţiitoarele mele... Deşi tu eşti ca şi îngerii din cer, nimic nu s-ar