atinge de tine. S-ar putea deci ca şi acolo să rămâi tot aşa cum ai fost, de aceea, zic, te las să pleci, am încredere în tine. Aghiuţă nu ţi-a furat minţile, şi focul ce o să pâlpâie în tine o să ardă cât o arde şi o să se stingă; până la urmă o să-ţi treacă şi o să te întorci acasă. Că eu ce am de făcut decât să te aştept? Simt că eşti singurul om de pe lume care nu mă condamnă, da, simt, dragul tatii, cum s-ar putea să nu simt?...

Îl podidiră lacrimile. Era sentimental de felul lui. Hain şi sentimental.

 

 

V - STAREŢII

 

Unii cititori ar putea, cine ştie, să-şi închipuie că eroul nostru avea în el ceva bolnăvicios, că era un exaltat din fire, destul de mărginit, altminteri, la minte, un tinerel firav visător, palid la faţă dacă nu cumva un neurastenic. Dimpotrivă, Alioşa, care pe vremea aceea avea nouăsprezece ani, era un adolescent voinic, cu bujori în obraji, cu privirea senină, plesnind de sănătate. S-ar putea spune chiar că era chipeş, zvelt, potrivit de înalt – cu părul blond-închis, cu trăsături armonioase, deşi avea poate o figură un pic cam prelungă, cu nişte ochi cenuşii, scânteietori, depărtaţi unul de altul – de obicei gânditor şi în aparenţă stăpân pe sine. Se vor găsi probabil unii care să riposteze că un obraz rumen, de fapt, nu exclude nici fanatismul şi nici misticismul; impresia mea e însă că Alioşa era în fond mai realist decât mulţi alţii. O, fireşte că, trăind printre călugări, nu se putea să nu creadă şi el în minuni; după părerea mea însă, minunile nu vor reuşi niciodată să-l descumpănească pe un realist. Nu datorită minunilor un realist va ajunge credincios. Fiindcă un spirit cu adevărat realist, dacă nu este credincios, va găsi orişicând în sufletul său tăria şi însuşirile necesare ca să nu creadă în minuni, iar în cazul când minunea i s-ar impune ca un fapt incontestabil, mai curând se va îndoi de propriile lui simţuri decât s-o admită ca atare. Iar dacă, totuşi, o va admite, atunci o va accepta numai ca pe un fapt natural, despre care n-a avut prilejul să ia cunoştinţă până atunci. În sufletul unui realist nu credinţa este aceea care se naşte din minune, ci minunea ia naştere din credinţă. E suficient, deci, ca un realist să înceapă a crede pentru ca, datorită tocmai spiritului său realist, el să admită neapărat şi minunea. Apostolul Toma a spus că nu va crede până nu va vedea cu ochii săi, ca, după ce a văzut, să exclame: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Oare minunea va fi fost aceea care l-a determinat să creadă? Probabil că nu; a crezut pentru că voia să creadă, dacă nu cumva, în adâncul sufletului său, credea chiar în momentul când mărturisea: „Până nu voi vedea, nu voi crede!”

Se va găsi poate cineva care să spună că Alioşa era, de fapt, limitat şi incult, că n-a mai apucat să-şi termine studiile s.a.m.d. Este adevărat că n-a isprăvit şcoala; ar însemna, totuşi, să-l nedreptăţim peste măsură socotindu-l cumva mărginit sau prost. Nu pot decât să repet ceea ce spuneam mai înainte, că dacă Alioşa luase calea mănăstirii, o făcuse numai pentru că în momentul acela era singura cale spre care fusese cu deosebire atras, oferind un ideal sufletului său zbuciumat, acela de a ieşi din beznă la lumină. Trebuie de asemenea să adăugăm că Alioşa era, cel puţin până la un anumit punct, ceea ce se cheamă un tânăr din vremea noastră, adică o fire cinstită, iubitoare de adevăr, un om care căuta cu stăruinţă adevărul şi credea în el şi care, purtând în sine acest crez, era hotărât cu tot dinadinsul să lupte pentru el din răsputeri; însufleţit de râvna înfăptuirilor imediate, a faptelor de vitejie, gata să-şi jertfească şi viaţa pentru a le împlini. Din păcate însă, junii aceştia nu pricep că a-ţi jertfi viaţa este adesea, poate, lucrul cel mai uşor, mult mai uşor de pildă decât acela de a închina cinci-şase din cei mai frumoşi ani ai tinereţii lor clocotitoare unei învăţături aride, ştiinţei bunăoară, fie chiar numai ca să-şi sporească înzecit forţele pentru a putea sluji cât mai bine adevărul şi actele de eroism pe care doresc din toată inima să le săvârşească, fiindu-le ţelul vieţii; dar pentru majoritatea tineretului, o asemenea jertfă este mai presus de puterile sale. Alioşa se hotărâse să aleagă o cu totul altă cale decât junimea contemporană, având totuşi şi el sufletul însetat de aceleaşi înfăptuiri imediate. Şi după ce apucase să reflecteze mai serios şi să se pătrundă de credinţa în nemurirea sufletului şi în existenţa lui Dumnezeu, fără să mai stea pe gânduri, decisese spontan: „Vreau să trăiesc pentru nemurire; nu accept sub nici un motiv compromisuri sau jumătăţi de măsură”. După cum, dacă ar fi ajuns la concluzia că Dumnezeu nu există şi că sufletul nu este nemuritor, ar fi devenit pe loc ateu şi socialist (pentru că socialismul nu se rezumă numai la problema muncitorească sau, aşa cum se spune îndeobşte, a celei de-a patra stări, ci în primul rând e vorba de însăşi problema ateismului, a expresiei sale contemporane, problema Turnului Babel construit fără ajutorul divin şi nu pentru a atinge slăvile cereşti de aici, de jos, din lumea noastră pământească, ci pentru a pogorî cerurile pe pământ). Acum lui Alioşa i s-ar fi părut curios, ba chiar imposibil, să trăiască mai departe aşa cum trăise până atunci. S-a spus: „De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi după aceea vino şi mă urmează” . La rândul său Alioşa se gândise: Nu se poate să dau numai două ruble în loc să-mi împart «averea» şi nici să mă mulţumesc a merge la liturghie în loc «să-l urmez pe El»„. Cine ştie dacă în mintea lui nu stăruia cumva amintirea vagă a mănăstirii din preajma oraşului nostru, unde nu se poate ca maică-sa să nu-l fi luat cândva cu dânsa la slujbă! Se