prea poate de asemenea să fi avut o influenţă icoana în momentul când „apucata” îl ridicase în braţe. Alioşa probabil venise îngândurat şi grav la noi în oraş numai ca să-şi poată da seama dacă la mânăstire trebuia într-adevăr să dea „toată averea” sau dacă „două ruble” ar fi fost de ajuns, şi aici întâmplarea i-l scosese pe stareţ în cale...

După cum am mai spus, era vorba de stareţul Zosima; dar înainte de a trece mai departe, mă simt dator să arăt ce rol au de împlinit „stareţii” în mănăstirile noastre, şi-mi pare nespus de rău că nu sunt nici destul de competent în această materie şi nici absolut sigur de exactitatea informaţiilor. Voi încerca totuşi să lămuresc cititorii în câteva cuvinte, fără să caut să adâncesc mai mult problema. În primul rând, trebuie să spun că oamenii de specialitate, cunoscători în materie, susţin că stăreţia ar fi apărut destul de recent în mănăstirile noastre, adică de mai puţin de un secol, în timp ce în tot Orientul pravoslavnic, pe muntele Sinai şi pe muntele Athos, această instituţie datează de mai bine de un mileniu. Unii spun că în vechime ar fi existat şi la noi sau cel puţin că ar fi trebuit să existe, dar că ar fi căzut în desuetudine, fiind definitiv părăsită în urma calamităţilor ce se abătuseră asupra Rusiei; jugul tătăresc, zavistia ce domnea în ţară şi întreruperea legăturilor cu Orientul după ce Constantinopolul fusese cucerit de turci. Se pare că stăreţia ar fi renăscut la sfârşitul secolului trecut datorită unui vestit anahoret, Paisie Velicikovski{9}, şi a ucenicilor acestuia, deşi până astăzi adică într-un răstimp de aproape o suta de ani – nu şi-au însuşit-o decât prea puţine mănăstiri, ba chiar a fost supusă persecuţiilor ca o inovaţie străina Rusiei. La noi, în Rusia, înflorise mai cu seamă în faimosul schit Kozelskaia Optina{10}. Cum şi cine o făcuse să pătrundă în mănăstirea noastră, n-aş putea să spun, dar până la vremea în care se desfăşoară povestirea de faţă se perindaseră trei generaţii de stareţi, iar cuviosul Zosima, ultimul dintre ei, măcinat de boală şi şubred, era cu un picior în groapă şi nu se ştia încă cine ave să-i ia locul. Era într-adevăr o problemă foarte serioasă pentru mănăstirea noastră, care, până în momentul când fusese introdusă stăreţia, nu avusese un prestigiu deosebit (nu poseda nici moaşte sfinte, nici icoane făcătoare de minuni, iar numele ei nu era legat de nici una dintre legendele glorioase înscrise în cronicile neamului, sau de vreun eveniment istoric, ori de cine ştie ce merite strălucite faţă de patrie. Mănăstirea noastră ajunsese la o situaţie înfloritoarei dobândindu-şi totodată faima numai datorită stareţilor săi, pe care sumedenie de credincioşi din toate colţurile Rusiei veneau să-i vadă şi să le ceara sfatul, străbătând mii de verste. Aşadar, ce este un stareţ? Stareţul este acela ca găzduieşte în sufletul său şi îmbrăţişează cu voinţa sa, propriul tău suflet şi voinţa ta. Din clipa când şi-a ales un stareţ, omul renunţă la propria sa voinţă, încredinţându-i lui cu cea mai deplină supunere şi cu o totală uitare de sine. Acela care îşi pecetluieşte astfel soarta acceptă de bunăvoie această încercare, această austeră ucenicie, în speranţa că la capătul unor îndelungate străduinţe vă ajunge să se învingă pe sine şi să se domine atât de perfect, încât după o viaţă întreagă de ascultare să poată dobândi, în sfârşit, deplină libertate, descătuşându-se de propriul său eu, ca nu cumva să împărtăşească soartă celor care-şi încheie viaţa fără a fi reuşit să se regăsească pe sine. Aceasta instituţie, stăreţia, nu este o simplă abstracţie. Îndatoririle faţă de stareţ nu se mărginesc numai la obişnuita ascultare, ce, precum se ştie, dăinuie din cele mai depărtate vremuri în mănăstirile din Rusia. Cel care face un legământ faţă de duhovnicul pe care şi l-a ales e obligat să i se spovedească în permanenţă, după cum tot aşa trebuie să existe o legătură indestructibilă între cel care primeşte şi cel care face legământul. Se povesteşte, de pildă, că odată, în vremurile străvechi ale creştinismului, un frate n-ar fi îndeplinit canonul dat de stareţul său, pe care l-a părăsit, fugind din mănăstire şi trecând în altă ţară, adică din Siria în Egipt. Acolo, după o viaţă îndelungată plină de minunate fapte, s-a învrednicit să pătimească pentru credinţă şi să moara ca un mucenic. Drept pentru care biserica s-a gândit să-i îngroape cu cinste trupul neînsufleţit, socotindu-l din momentul acela printre sfinţi; în clipa când, însă, diaconul a rostit „Ieşiţi cei chemaţi”, sicriul, în care se aflau rămăşiţele mucenicului, s-a smuls din loc şi a zburat afară din biserică. Lucrul acesta s-a repetat de trei ori. Abia atunci a ieşit la iveală că sfântul mucenic călcase ascultarea pe care o datora stareţului său, părăsindu-l şi, prin urmare, cu toate slăvitele sale fapte, nu putea dobândi iertarea păcatelor fără dezlegarea acestuia. Îngropăciunea nu s-a putut, aşadar, îndeplini decât după ce l-au chemat pe stareţ să-i dea dezlegarea. Fireşte, nu este decât o veche legendă, dar iată mai jos un caz autentic şi ceva mai recent. Un călugăr din zilele noastre venise să-şi caute mântuirea la muntele Athos{11}, când, într-o bună zi, stareţul său i-a poruncit să părăsească mănăstirea pe care o îndrăgise că pe un sfânt locaş şi un liman liniştit şi să plece spre Ierusalim, să se închine la locurile sfinte, ca după aceea să se întoarcă înapoi în nordul Rusiei, undeva, în Siberia. „Acolo ţi-e locul, nu aici.” Consternat, foc de supărare, călugărul s-a înfăţişat patriarhului ecumenic de la Constantinopole cerându-i dezlegarea, la care i s-a răspuns că el, patriarhul, nu este nicidecum în măsură să-l dezlege, şi nu numai atât, dar că nu există pe toată faţa pământului şi nici nu e posibil să existe o putere care să-l dezlege de ascultarea dată de stareţ în afară de acesta însuşi cu puterea sa. De aici se poate vedea că, în anumite cazuri, stăreţia era investită cu o putere nelimitată, aproape de neînţeles, şi