tocmai de aceea, în primele timpuri, s-ar putea spune c-a fost chiar persecutată în unele mănăstiri. În popor însă, stareţii s-au bucurat dintru început de un prestigiu deosebit. Oamenii cei mai simpli, ca şi feţele alese veneau, bunăoară, să li se închine stareţilor de la noi din mănăstire şi să-şi mărturisească păcatele, îndoielile şi necazurile, cerându-le un sfat sau o îndrumare. Din pricina asta cei care îi priveau cu ochi răi pe stareţi îi acuzau, printre altele, că înjoseau în chip samavolnic sfânta taină a spovedaniei, luând-o în deşert, deşi faptul că ucenicul sau laicul îşi deschidea mereu sufletul în faţa duhovnicului ales nu avea deloc caracterului unei taine bisericeşti. Stăreţia a izbutit totuşi să se statornicească în cele din urmă, pătrunzând treptat în mai toate mănăstirile ruseşti. Ce-i drept, mijlocul acesta, încercat de milenii, de regenerare spirituală a omului, ce-i dă posibilitatea să-şi descătuşeze sufletul din robie şi să atingă perfecţiunea morală, poate foarte bine să ajungă o armă cu două tăişuri, aşa încât, în locul smereniei şi a stăpânirii depline asupra propriei fiinţe, să sădească în inima unora cea mai demonică trufie, adică să-i arunce iarăşi în lanţuri, şi nicidecum sâ-i elibereze.

Stareţul Zosima avea şaizeci şi cinci de ani şi se trăgea; dintr-o familie de moşieri. Cândva, în tinereţe, fusese ofiţer într-un regiment din Caucaz. Impresia puternică pe care i-o făcuse lui Alioşa se datora, fără îndoială, unui fel de har sufletesc care-l deosebea de restul oamenilor. Tânărul locuia în aceeaşi chilie cu stareţul, care-l îndrăgise, îngăduindu-i ai sta în preajma sa. Trebuie să spunem că, deşi Alioşa se statornicise la mănăstire, nu era încă legat în nici un fel de ea. Putea, bunăoară, să iasă oricând voia, ba chiar să lipsească zile întregi, iar dacă purta rasa călugărească, o făcea de bunăvoie, ca să nu existe nici o diferenţă între el şi ceilalţi ucenici, dar totodată, fireşte, şi pentru că aşa îi plăcea Iui Imaginaţia sa juvenilă fusese probabil adânc impresionată slava şi de puterea de care stareţul era înconjurat. Se spui că primind de ani şi ani la el, în chilie, toată lumea care, dornică de o povaţă şi însetată de cuvântul său alinător, venea să-şi deschidă inima în faţa lui, Zosima ar fi adunat în sine atâtea mărturisiri, atâta zbucium sufletesc şi atâtea spovedanii, încât spiritul lui devenise extraordinar de pătrunzător; era destul să arunce o privire asupra unui necunoscut, ca să ghicească imediat ce păs îl adusese la el, ce dorea şi ce suferinţă îl apasă, spre marea uimire şi descumpănirea nou-venitului, ba uneori spre spaima bietului om, care vedea că taina lui era cunoscută înainte chiar de a fi apucat să deschidă gura. În acelaşi timp, Alioşa observase că mulţi dintre vizitatori, adică majoritatea celor care veneau pentru întâia oară să stea de vorba între patru ochi cu stareţul, intrau de obicei speriaţi, neliniştiţi, pentru ca la urmă să plece, aproape fără excepţie, înseninaţi, fericiţi, încât chiar şi cea mai sumbră figură se lumina. Aşijderea, îl surprindea faptul că stareţul nu se arăta deloc încruntat, dimpotrivă, mai totdeauna era vesel când venea lumea să-l vadă. Călugării spuneau că se apropie cu tot sufletul tocmai de cei mai păcătoşi dintre oaspeţii săi; ba chiar, cu cât omul era mai împovărat de păcate, cu atât îl îndrăgea mai mult. Au fost printre monahi unii care l-au urât toată viaţa şi l-au duşmănit. Aceştia însă erau din ce în ce mai puţini, şi îndeobşte îl urau pe tăcute, cu toate că printre duşmanii lui Zosima se numărau persoane cu mare prestigiu şi greutate în mănăstire, de pildă, un schimnic, cel mai bătrân dintre toţi, căruia i se dusese faima prin faptul că făcuse legământul tăcerii şi că postea cu cea mai mare străşnicie. În schimb, mai toţi ceilalţi erau de partea lui, mulţi chiar îl iubeau sincer, din toată inima, cu o râvnă ce mergea uneori până la fanatism. Aceştia mărturiseau deschis – deşi, ce-i drept, nu în gura mare – că stareţul era fără doar şi poate un sfânt, şi gândindu-se că i se apropia sfârşitul, se aşteptau din zi în zi să înfăptuiască cine ştie ce minuni, făcând să se reverse o slavă fără seamăn asupra mănăstirii. Alioşa credea şi el orbeşte în harul de a săvârşi minuni al stareţului, la fel cum credea în sicriul ce-şi luase zborul din biserică. Văzuse atâţia oameni care veniseră la Zosima cu câte un copil sau vreo rudă bolnavă, rugându-l să pună mâna pe creştetul lor ori ca să se roage pentru ei; unii dintre aceştia se întorceau în scurtă vreme, dacă nu chiar a doua zi, la mânăstire şi, căzând la picioarele stareţului, îi mulţumeau cu lacrimi în ochi pentru vindecarea celor în suferinţă. Alioşa nu-şi punea niciodată întrebarea dacă era într-adevăr vorba de o tămăduire miraculoasă sau numai de o simpla ameliorare survenită de la sine în evoluţia bolii; credea cu tot dinadinsul în forţa spirituală cu care era înzestrat învăţătorul său, şi slava acestuia se răsfrângea asupră-i, ca şi cum ar fi fost propriul său triumf. Mai cu seamă îi creştea inima de bucurie şi se lumina la faţă atunci când stareţul ieşea în întâmpinarea mulţimii de credincioşi ce-l aştepta la poarta mănăstirii – oameni simpli, din popor, veniţi de cine ştie unde de pe cuprinsul Rusiei, să-l vadă şi să-i primească binecuvântarea. Lumea se prosterna în faţa lui lăcrimând, îi săruta picioarele, femeile strigau în gura mare, întinzând spre el pruncii sau împingând din spate câte o biată bolnavă muncită de „ducă-se-pe-pustii”. Stareţul le vorbea şi, cum stăteau aşa, cu capetele plecate, rostea asupra lor o scurtă rugăciune şi-i binecuvânta, dându-le apoi drumul să plece. În ultima vreme însă, din pricina crizelor ce-l chinuiau tot mai des, ajunsese ca o umbră, încât nu mai avea putere să iasă pânăla uşa chiliei, şi credincioşii îl aşteptau zile întregi în prag. Alioşa nu se întreba de ce, oare, bătrânul era atât de iubit şi nici de ce lumea cădea la picioarele lui, lăcrimând înduioşată numai cât îl vedea. O, el îşi dădea prea bine seama