că pentru sufletul smerit al rusului, al omului din popor, istovit de necazuri şi de nevoi, şi mai ales covârşit de veşnicele nedreptăţi şi de povara eternelor sale păcate – ale sale, ca şi ale lumii întregi – nu există necesitate mai puternică, nici consolare mai deplină decât un obiect sau un om sfânt căruia să-i poată cădea la picioare şi să i se poată închina, zicându-şi în adâncul lui: „Cel puţin dacă noi, ăştia, suntem păcătoşi, netrebnici şi slabi de înger, se află pe lume un sfânt, un om mai presus decât toţi, un suflet drept, în care sălăşluieşte adevărul. Prin urmare, adevărul nu s-a irosit, vom avea şi noi parte de el odată şi odată, când va pogorî peste tot, precum ni s-a făgăduit”. Alioşa ştia că aşa, şi altfel, simte şi judecă poporul, ştia şi înţelegea lucrul ăsta, şi pentru el nu mai încăpea nici o îndoială că Zosima era într-a-devăr sfântul acela în sufletul căruia se păstra dreptatea divină, aşa cum nu mai încăpea nici o îndoială pentru mujicii care plângeau şi pentru femeile lor bolnave care întindeau spre el pruncii. Cu atât mai vârtos era convins Alioşa – mai convins chiar decât toţi ceilalţi monahi – că, după ce bătrânul va închide ochii, mănăstirea va fi în mare cinste şi slavă. De altfel, de la un timp încoace, sufletul său era stăpânit de un puternic şi mistuitor entuziasm, ce ardea cu o flacără tot mai vie. Faptul că, în felul lui, stareţul se dovedea a fi un caz izolat nu-l tulbura câtuşi de puţin. „N-are a face, îşi zicea în sinea sa, oricum ar fi, stareţul este un sfânt, şi în inima lui sălăşluieşte taina primenirii tuturor, puterea aceea fără seamăn care va statornici cândva dreptatea pe pământ şi va face ca toţi oamenii să devină sfinţi şi să se iubească între ei, să nu mai existe pe lume nici bogaţi, nici sărmani, nici sus-puşi, nici umili, să fie unul ca şi altul, deopotrivă, copiii Domnului. Atunci se va întrona cu adevărat împărăţia lui Hrist.” Acesta era visul pe care îl hrănea în sufletul său Alioşa. Se pare că tânărul nostru fusese adânc impresionat de sosirea celor doi fraţi mai mari, pe care nici măcar nu-i cunoscuse până atunci. Cu Dmitri Fiodorovici se împrietenise mai repede şi mai strâns decât cu celălalt frate, Ivan Fiodorovici (frate bun, şi după tată, şi după mamă), deşi Dmitri venise mai târziu la noi în oraş. Era foarte curios să-l cunoască mai bine pe Ivan, dar, deşi se împliniseră două luni de când acesta se afla în localitate şi se vedea destul de des cu el, nu izbuteau să se apropie unul de altul. Alioşa, tăcut din fire, părea că aşteaptă mereu ceva, că se simte stingherit din nu ştiu ce pricină; la rândul său, Ivan, deşi în primele zile Alioşa îi surprinsese de câteva ori privirea aţintită asupra lui, cercetătoare, uitase foarte curând de existenţa mezinului, sau cel puţin aşa s-ar fi spus. Alioşa îşi dădu numaidecât seama de asta şi se simţi ruşinat, punând lipsa de interes pe care i-o arăta fratele său pe seama diferenţei de vârstă dintre ei, şi mai ales a diferenţei de cultură. În acelaşi timp însă se întreba dacă nu cumva mai putea fi şi o altă pricină la mijloc care să explice lipsa lui de interes, un motiv pe care Alioşa nu putea să-l cunoască, şi-i făcea impresia că Ivan era preocupat de ceva, probabil de un lucru foarte important, că avea un ţel pe care-l urmărea, ştiind totodată că este foarte greu de atins; de aceea, pesemne, părea să se sinchisească atât de puţin de frate-său mai mic; asta era, fireşte, singura explicaţie a privirilor lui absente. Alteori se gândea că, poate, savantul şi ateul Ivan se uita cumva cu dispreţ la un biet călugăr tinerel şi naiv ca el, care-şi făcea ucenicia. Ştia prea bine că fratele lui este ateu. Nu se simţea, aşadar, jignit de acest dispreţ – în cazul când într-adevăr Ivan l-ar fi dispreţuit – şi Alioşa aştepta cu timiditate, şi în acelaşi timp cu o nelinişte inexplicabilă, clipa când Ivan va binevoi, în sfârşit, să se apropie de el. Dmitri Fiodorovici vorbea despre Ivan cu cel mai adânc respect, ba chiar cu un tremur de emoţie în glas. Din gura lui aflase Alioşa o serie de amănunte asupra acelei împrejurări importante care-i legase atât de strâns în ultima vreme pe cei doi fraţi mai mari. Veneraţia pe care Dmitri o avea faţă de Ivan i se părea cu atât mai semnificativă lui Alioşa cu cât, în comparaţie cu Ivan, fratele cel mare era aproape incult şi, puşi alături, se deosebeau atât de mult unul de altul ca individualitate şi fire, încât nu ştiu dacă s-ar fi găsit pe lume doi oameni mai diferiţi.

Cam pe atunci a avut loc în chilia stareţului care, precum spuneam, făcuse o adâncă impresie asupra lui Alioşa, întâlnirea sau, mai bine zis, reunirea tuturor membrilor acestui nucleu familial alcătuit din elemente atât de disparate. Pretextul ce o prilejuise era de fapt fals. În momentul acela divergenţele dintre Dmitri Fiodorovici şi tatăl acestuia, Fiodor Pavlovici, pricinuite de moştenire şi diferite răfuieli băneşti, tocmai atinseseră punctul culminant şi păreau cu neputinţă de aplanat. Raporturile se înăspriră într-atât, încât situaţia devenise insuportabilă. Se pare că Fiodor Pavlovici fusese cel care venise cu propunerea, mai mult aşa, în glumă, ca să se întrunească cu toţii în chilia stareţului Zosima şi, fără a recurge la mijlocirea lui directă, să încerce a ajunge la o înţelegere cât mai decentă, cu gândul că figura bătrânului monah şi cinul său nu puteau decât să impună respect şi dorinţa de împăciuire. Dmitri, care nu-l vizitase niciodată pe stareţ şi nici măcar nu ştia cum arată, bănuise numaidecât că taică-său voia să-l intimideze, punându-l faţă în faţă cu stareţul; dar cum în adâncul său îşi reproşa unele ieşiri mai violente în discuţiile pe care le avusese în ultima vreme cu părintele său, primi provocarea. Trebuie să menţionăm că Dmitri nu locuia