ca fratele său, Ivan Fiodorovici, în casa părintească, ci singur, în celălalt capăt al oraşului. Cel mai încântat dintre toţi de această propunere fu Piotr Aleksandrovici Miusov, care se întâmplase să fie în momentul acela în localitate. Liberal de tipul celor din anii 1840-1850, liber-cugetător şi ateu, Miusov îşi dădu toată silinţa să aducă la îndeplinire acest proiect, poate numai din plictiseală sau poate dintr-o dorinţă deşartă de a găsi un prilej de distracţie. Era curios, de altminteri, să vadă şi el mănăstirea şi să dea ochii cu „sfântul”. Cum vechiul său litigiu cu mănăstirea nu se stinsese şi procesul pentru hotărnicie şi pentru nu ştiu ce drepturi de tăiere a pădurii şi de pescuit etc. era încă în curs, se grăbi să se folosească de ocazie, exprimându-şi dorinţa de a sta de vorbă personal cu părintele egumen ca să încheie printr-o înţelegere amicală toată tărăşenia. Un oaspete mânat de asemenea intenţii frumoase se cuvenea, bineînţeles, să fie primit cu mai multă deferentă şi politeţe decât un simplu curios. În virtutea acestor considerente se depuseră oarecare stăruinţe în mănăstire pe lângă stareţul Zosima, care, fiind bolnav, în ultima vreme aproape că nu mai ieşea de la el din chilie, refuzând să-i primească până şi pe vizitatorii săi obişnuiţi; până la urmă, totuşi, îşi dădu consimţământul, şi astfel se stabili ziua când trebuia să aibă loc întâlnirea. „Cine m-a pus pe mine judecător peste ei?” se mulţumi stareţul să-i spună, zâmbind, lui Alioşa.

Reuniunea proiectată îl frământa grozav pe tânărul nostru, îşi dădea seama că, singurul dintre împricinaţii care se hârâiau de atâta timp, singurul în stare să ia în serios această întrevedere era, fără îndoială, Dmitri, pe când motivele ce-i determinau pe ceilalţi să vină erau destul de uşuratice, dacă nu chiar jignitoare pentru stareţ. Ivan şi Miusov veneau probabil împinşi de o curiozitate destul de vulgară, iar tatăl lui, ca să facă pe măscăriciul sau să joace teatru. O, cât era el de tăcut, Alioşa ajunsese totuşi să citească foarte lămurit şi adânc în sufletul tatălui său! Fiindcă băiatul ăsta, repet, nu era câtuşi de puţin naiv, aşa cum îl socoteau toţi. Aştepta, deci, cu o strângere de inimă ziua stabilită. În sinea lui dorea, fireşte, să se curme odată zâzania ce dezbina familia sa. Mai presus însă de ăsta era grija pe care i-o purta stareţului: tremura pentru el, pentru prestigiul lui, se temea să nu fie cumva jignit, şi mai ales se temea de ironia fină, politicoasă a lui Miusov, ca şi de reticenţele şi tăcerea condescendentă a eruditului său frate, Ivan, închipuindu-şi că nici unul, nici altul nu vor pierde această ocazie. Ar fi vrut chiar cu orice risc să-l prevină pe stareţ, să-i atragă atenţia asupra persoanelor care aveau să-l viziteze, dar până la urmă se răzgândi şi nu-i mai spuse nimic. Doar în ajunul întrevederii îi trimise vorbă, printr-o cunoştinţă comună, fratelui său Dmitri că-l iubeşte şi aşteaptă să se ţină de cuvânt. Dmitri nu prea se dumeri care putea să fie tâlcul acestui mesaj, cu atât mai mult cu cât nu-şi amintea să-i fi făcut vreo promisiune, dar îi răspunse, totuşi, printr-o scrisoare că va căută, pe cât va fi cu putinţă, să-şi păstreze cumpătul, în pofida acestei „ticăloşii”, şi că, deşi pentru el atât stareţul, cât şi Ivan sunt oameni vrednici de toată stima, este convins că la mijloc nu poate fi decât o capcană ce i s-a întins cu multă abilitate, sau cine ştie ce josnică mascaradă, şi încheia în felul următor: „Cu toate astea, mai curând mi-aş muşca limba decât să mă port necuviincios faţă de părintele Zosima, ştiind cât de mult îl cinsteşti pe Sfinţia sa”. Aceste câteva rânduri nu avură însă dărul să-l liniştească pe Alioşa.

 

 

 

 

 

 

 

 

I - SOSIREA LA MĂNĂSTIRE

 

Era o zi minunată, caldă şi senină, aşa cum sunt zilele pe la sfârşitul lui august. Întrevederea cu stareţul urma să aibă loc îndată după liturghie, adică pe la unsprezece şi jumătate.

Cum însă oaspeţii nu aveau chef să meargă la liturghie, sosiră chiar în momentul când lumea ieşea din biserică. Veniseră cu două trăsuri; în prima – o caleaşca elegantă trasă de doi bidivii scumpi – se afla Piotr Aleksandrovici Miusov,

însoţit de un tânăr de vreo douăzeci de ani, Piotr Fomici Kalganov, rubedenie cu dânsul. Tânărul se pregătea să intre la universitate, iar Miusov, la care – din cine ştie ce motive – locuia deocamdată, stăruia să plece cu el în străinătate, la Zurich sau Jena, ca să-şi desăvârşească studiile acolo.

Kalganov stătea, totuşi, în cumpănă. Părea dus pe gânduri, distrat. Altminteri, agreabil ca înfăţişare, bine clădit şi destul de înalt. Uneori avea o privire fixă, ciudată: ca mai toţi oamenii distraţi, se uita la tine multă vreme fără să te vadă. Tăcut de obicei, părea stângaci, dar uneori – însă numai atunci când se afla între patru ochi cu cineva – se însufleţea dintr-o dată, îi mergea gura şi râdea mereu din te miri ce. Era numai un foc de paie, care însă se stingea tot atât de repede şi de brusc cum se şi isca. Umbla totdeauna bine îmbrăcat, chiar elegant. Avea ceva avere, de altfel, şi aştepta o moştenire care să i-o mai sporească. Îl cunoştea pe Alioşa şi erau prieteni.

În cealaltă trăsură – o birjă hodorogită, care trosnea din toate încheieturile, altminteri destul de încăpătoare, trasă de două gloabe sure cu pete roşcate, care rămăseseră mult în urma telegarilor lui Miusov – sosi, în sfârşit, şi Fiodor Pavlovici, însoţit de fiul său Ivan Fiodorovici. Dmitri Fiodorovici fusese încunoştinţat din ajun în privinţa orei la care trebuiau să se întâlnească, dar, precum se vedea, întârziase. Oaspeţii îşi lăsară trăsurile afară, la intrare, unde se afla arhondaricul, şi pătrunseră pe jos în incinta mănăstirii. Se pare că, în afară de Fiodor Pavlovici, nici unul nu vizitase în viaţa lui o mănăstire, iar cât îl priveşte pe Miusov, nu mai călcase în biserică de cel puţin treizeci de ani. Se uita în jurul lui cu o curiozitate pe care căuta s-o ascundă