sub o prefăcută nepăsare. Jur-împrejur însă, în cuprinsul mănăstirii, spiritul său de observaţie nu descoperi nimic altceva decât clădirea bisericii şi acareturile, care nu aveau nimic deosebit. Ultimii credincioşi părăseau tocmai locaşul şi, scoţându-şi pălăriile, îşi făceau cruce. Ici-colo, printre oamenii de rând, se zăreau şi câteva persoane din elită, două-trei doamne, ba chiar şi un general foarte, foarte bătrân, care trăseseră cu toţii la arhondaric. Cât ai clipi din ochi, nou-veniţii fură asaltaţi de cerşetori, dar nici unul dintre ei nu catadicsi să-i miluiască, numai Petruşa Kalganov scoase din pungă un gologan de zece copeici, pe care-l strecură în pripă, ruşinat, în mâna unei femei, şoptindu-i repede: „împărţiţi între voi”. De fapt, nu avea nici un motiv să se ruşineze, fiindcă însoţitorii lui nici nu băgaseră de seamă, dar când îşi dădu seama de asta, tânărul se fâstâci şi mai tare.

Un lucru părea, totuşi, ciudat: oaspeţii se aşteptau, aşa cum era şi firesc, să fie primiţi de cineva, şi chiar cu oarecare ; consideraţie, de vreme ce unul dintre ei făcuse de curând o danie de o mie de ruble mănăstirii, iar celălalt se număra printre cei mai de seamă moşieri din judeţ atât ca avere, cât şi în privinţa culturii, un om de care – s-ar putea spune – călugării depindeau într-o oarecare măsură; ar fi destul să ne gândim numai la întorsătură pe care putea s-o ia procesul pentru dreptul de a pescui în râu şi de a tăia pădurea. Cu toate astea, nu li se făcu nici o primire oficială şi nimeni nu le ieşi în întâmpinare. Miusov aruncă o privire distrată asupra mormintelor din jurul bisericii şi dădu să spună că probabil lespezile acelea îi vor fi costat bani grei pe răposaţii care ţinuseră să-şi asigure odihna de veci într-un loc „sfinţit”, dar se răzgândi; mânia începuse să-l cuprindă, luând locul în sufletul său ironiei liberale.

— Cine dracu' ar putea să ne dea o lămurire în harababura asta de aici?!...Trebuie să ne decidem ce facem, timpul trece... rosti el ca pentru sine.

În momentul acela, un domn în vârstă, îmbrăcat cu o manta de vară, chel şi cu o privire dulceagă, se apropie de grupul lor. Îşi scoase pălăria şi, cu un glas peltic şi mieros, se recomandă, spunându-le că se numea Maksimov şi că avea o moşie în Tuia. După care se oferi să dea toate lămuririle necesare călătorilor noştri.

— Stareţul Zosima locuieşte la schit... aşa, aşa, dumnealui, ştiţi, nu părăseşte niciodată schitul; de aici, de la mănăstire, să tot fie vreo patru sute de paşi până acolo. O luaţi, uite, pe aci, prin crâng, aşa, aşa prin crâng....

— Ştiam şi eu că trebuie să trecem printr-o pădurice, răspunse Fiodor Pavlovici, atâta doar că nu-mi aminteam pe unde s-o luăm, sunt ceva ani de când n-am mai călcat pe aici.

— Ieşiţi pe poarta asta, şi pe urmă drept înainte, prin crâng...aşa, aşa, prin crâng. Mergeţi cu mine, dacă-mi permiteţi... Şi eu... aşa, aşa, şi eu... Poftiţi pe aici, aşa, aşa, pe aici...

Vizitatorii se îndreptară spre poartă şi, ieşind afară, o apucară prin pădurice. Moşierul Maksimov, un om de vreo şaizeci de ani, îi însoţi, mergând sau, mai bine zis, alergând ca să ţină pasul cu ei şi cercetându-i pe toţi cu o curiozitate înfrigurată, aproape supărătoare. Pur şi simplu căsca ochii la ei.

— Vedeţi dumneavoastră, avem ceva de discutat cu dânsul, o chestiune personală, îi explică puţin cam tăios Miusov. Domnia sa a binevoit să ne acorde, cum s-ar zice, o audienţa; de aceea, cu toate că vă suntem îndatoraţi pentru că ne-aţi arătat drumul, v-am ruga să nu intraţi o dată cu noi.

— A, păi am şi fost la dânsul, aşa, aşa, am fost mai înainte... Un chevalier parfait!{12} izbucni deodată moşierul, plesnind din degete.

— Cine este chevalier? întrebă Miusov.

— Dânsul, adică stareţul... stareţul-minune, aşa, aşa... dumnealui în persoană, mândria şi slava mănăstirii, „părintele” Zosima! Asemenea stareţ...

Pălăvrăgeala lui fără şir fu întreruptă deodată de un călugăr tinerel care-i ajunse din urmă. Era un monah de statură mijlocie, cu o camilafcă pe cap, tras la faţă şi palid. Fiodor Pavlovici şi Miusov se opriră. Călugărul se înclină adânc şi cu smerenie în faţa lor şi rosti:

— Domnilor, părintele egumen vă pofteşte cu plecăciune să-i faceţi cinstea şi să luaţi masa cu dânsul după ce vă duceţi la schit. La ora unu, la arhondaric; apoi, întorcându-se către Maksimov: şi pe dumneavoastră de asemenea.

— Vin, sigur că vin! exclamă Fiodor Pavlovici, măgulit peste măsură de invitaţie. Mai încape vorbă! ştiţi că am promis cu toţii să ne purtăm cuviincios... Vii şi dumneata, nu-i aşa, Piotr Aleksandrovici?

— Bineînţeles. De ce crezi doar că m-am ostenit până aici dacă nu ca să cunosc toate datinile lor? Un singur lucru mă supără, Fiodor Pavlovici, ca să-ţi spun drept, şi anume, faptul că eşti şi dumneata aici...

— Văd că Dmitri Fiodorovici e lipsă la apel.

— Ce bine ar face să stea acasă. Crezi poate că-i o plăcere pentru mine să mă amestec în răfuielile voastre, şi pe deasupra să te mai suport şi pe dumneata? Venim cu dragă inimă, rosti el apoi, adresându-se monahului, spuneţi-i părintelui egumen că-i mulţumin pentru invitaţie.

— Mi s-a dat în grijă să merg cu dumneavoastră la Sfinţia! sa, răspunse tânărul călugăr.

— Atunci eu mă reped între timp până la părintele egumen, aşa, aşa, mă duc la dânsul, gânguri ca un porumbel moşierul Maksimov.

— Părintele egumen este ocupat acum, dar dacă vreţi să va duceţi, treaba dumneavoastră.

— Ce bătrân pisălog! exclamă Miusov după ce moşierul Maksimov plecă, luând-o la picior spre mănăstire.

— Seamănă cu von Sohn{13}, spuse tam-nisam Fiodor Pavlovici.

— Atâta ştii şi dumneata... De unde ai mai scos-o că seamănă cu von Sohn? L-ai văzut vreodată?

— I-am văzut fotografia. Chiar dacă trăsăturile sunt diferite, există totuşi ceva comun între ei, ceva ce nu se poate exprima prin cuvinte. Îţi spun eu, leit von Sohn. Mă pricep la fizionomii.

— S-ar putea să ai dreptate, dacă zici că te pricepi atât de bine. Dar uite ce este, Fiodor Pavlovici, după cum prea