bine spuneai adineauri, ai promis c-o să te porţi cuviincios, te rog să nu uiţi acest lucru. Îţi repet, deci: fii bun şi caută să păstrezi măsura. Iar dacă te apuci să faci aici pe bufonul, îţi spun clar: n-aş vrea să am nimic de împărţit cu dumneata... Uite, ăsta-i omul – adăugă el, adresându-se călugărului – ţi-e şi frică să intri cu dânsul într-o casă de oameni cumsecade.

Un surâs fin, înmuiat într-o undă de şiretenie, se înfiripă pe buzele subţiri şi palide ale călugărului, care se mulţumi să nu spună nimic, lăsând să se vadă lămurit că tăcea dintr-un sentiment de demnitate. Miusov se încruntă şi mai tare.

„Dracu' să-i ia pe toţi. Totul e numai spoială, de atâtea veacuri au învăţat să păstreze aparenţele, când, în fond, nu-i decât şarlatanie şi ipocrizie curată!” se gîndi el.

— Iată şi schitul, am ajuns! strigă Fiodor Pavlovici. Uite gardul, uite şi poarta; e încuiată. Şi începu să-şi facă nişte cruci mari în faţa sfinţilor zugrăviţi pe canaturile porţii şi de jur-împrejurul ei. Câte bordeie, atâtea obiceie, ce poţi sa faci!? comentă el. Aici trăiesc vreo douăzeci şi cinci de preacucemici, veniţi la schit să-şi caute mântuirea, şi care toata ziua se uită unul la altul şi se îndoapă cu varză. Ştiţi însă care e lucrul cel mai grozav? Nici o femeie nu are voie să intre pe poarta asta. Nu are voie, şi nici nu s-a pomenit să treacă vreuna. Am auzit că stareţul le primeşte totuşi pe cucoane... se întoarse el deodată spre tânărul monah.

— Persoanele feminine din popor se odihnesc şi-l aşteaptă acolo, în apropierea cerdacului, aşa cum puteţi vedea şi dumneavoastră. Iar pentru doamnele din societate, tot acolo lângă cerdac, dar dincolo de gard, s-au zidit două încăperi. Vedeţi gemuleţele acelea de colo? Stareţul, când îi permite sănătatea, iese pe o uşiţă lăturalnică, adică le primeşte afară din schit. Şi acum e o cucoană din Harkov care-l aşteaptă, o moşieriţă, Hohlakova, cu fiică-sa, care-i bolnavă. Se vede că Sfinţia sa le-a promis c-o să iasă, deşi în ultima vreme se simte atât de slăbit, încât nici măcar lumea de rând n-a mai apucat de mult să-l vadă la faţă.

— Vasăzică, totuşi, există o portiţă de ieşire, când e vorba de cucoane! Să nu crezi Sfinţia ta c-am vrut să fac vreo aluzie necuviincioasă, am zis şi eu aşa, într-o doară. Nu ştiu dacă aţi auzit că pe muntele Athos sunt interzise cu stricteţe vizitele feminine, mai mult chiar, nici o făptură de parte femeiască – găinuşe, curci sau viţeluşe – n-are voie să treacă pragul mănăstirii.

— Fiodor Pavlovici, să ştii că te las aici şi plec. Au să te dea afară pe brânci, să vezi dacă n-o să se întâmple aşa!...

— Nu înţeleg ce ai cu mine, Piotr Aleksandrovici... Priviţi, se minună el apoi în gura mare, intrând pe poartă, cum trăiesc dumnealor ca-n rai în această vale a trandafirilor!

Într-adevăr, deşi nu se zărea nici un trandafir nicăieri, curtea era aşternută cu un covor de flori tomnatice, care mai de care mai frumoase şi mai alese. Se vedea o mână pricepută în felul cum erau îngrijite. Pretutindeni, numai straturi de flori – şi-n preajma bisericii, şi printre morminte. Căsuţa în care se afla chilia stareţului – o căsuţă scundă, de lemn, cu cerdac la intrare – era şi ea înconjurată de flori.

— Tot aşa era şi pe vremea stareţului dinainte, Varsonofie? Se zice că dânsul nu îngăduia luxul; era un om iute la mânie – când se supăra nu-i lipsea mult să bată drept-credincioasele cu cârja, observă Fiodor Pavlovici în timp ce urcau treptele.

— E adevărat că stareţul Varsonofie avea momente când o cam lua razna, dar i se pun în seamă şi multe parascovenii. N-am auzit, ce să spun, să fi bătut pe cineva vreodată cu cârja, răspunse călugărul. Şi acum, domnilor, vă rog aşteptaţi o clipă, să vă anunţ.

— Fiodor Pavlovici, pentru ultima oară îţi atrag atenţia! ştii, cum ne-a fost vorba... Te rog să te porţi frumos, altfel o să ai de-a face cu mine, îi mai şopti o dată Miusov.

— Nu pricep de ce eşti atât de îngrijorat... strecură ironic Fiodor Pavlovici. Ori te apasă cumva păcatele? Se zice că stareţul citeşte dintr-o privire tot ce ai pe suflet. Şi-apoi, nu ştiu, zău, de ce te sinchiseşti atâta de părerea lor, dumneata, un parizian, o persoană cu vederi liberale! Nu te mai recunosc, pe onoarea mea!

Miusov nu apucă să mai răspundă la sarcasmele lui, fiindcă în momentul acela fură poftiţi înăuntru. Dar când păşi pragul chiliei era oarecum iritat.

„Uf, ştiu ce o să se întâmple acum, se gândi el, mă cunosc prea bine. Sunt enervat, o să mă las târât în cine ştie ce discuţie, o să mă înfierbânt, şi nu văd ce rost are să mă înjosesc şi pe mine, şi opiniile mele!”

 

 

II - BĂTRÂNUL MĂSCĂRICI

 

În momentul când pătrunseră înăuntru, tocmai intră pe uşă şi stareţul care, încunoştinţat de sosirea lor, se grăbea să-şi părăsească iatacul. Mai erau în chilie doi ieromonahi de la schit care-l aşteptau – părintele bibliotecar şi părintele Paisie, un om bolnăvicios, deşi încă tânăr, despre care toată lumea ştia că este tobă de carte. În afară de ei, se mai afla încă cineva în cameră, stând în picioare într-un colţ (şi acolo rămase până la sfârşitul întrevederii), un seminarist de vreo douăzeci şi doi de ani, îmbrăcat cu surtuc, viitor teolog, care nu ştiu cum ajunsese să fie răsfăţat de toată lumea din mănăstire, de toţi monahii. Destul de înalt ca statură, tânărul avea o faţă lată, plină de prospeţime, şi nişte ochi înguşti, căprui, cu o sclipire de inteligenţa în privire şi foarte atenţi. Părea extrem de respectuos, fără să depăşească niciodată limitele bunei-cuviinţe, dar, în acelaşi timp, şi fără slugărnicie. Nici nu se înclină măcar în faţa oaspeţilor, ca unul ce nu se socotea de rangul lor, făcând parte dintr-o tagmă mai măruntă şi neavând nici o situaţie materială care să-i asigure independenţa.

Stareţul Zosima ieşi din iatac, urmat de un ucenic şi de Alioşa. În