clipa când se arătă în uşă, cei doi ieromonahi se sculară în picioare şi-l întâmpinară bătând mătănii până la pământ, apoi se apropiară de el, să le dea binecuvântarea şi să-i sărute mâna. Stareţul făcu semnul crucii asupra lor, bătând aşijderea câte o mătanie până la pământ în faţa fiecăruia, şi le ceru la rândul său binecuvântarea. Tot ceremonialul acesta, îndeplinit cu cea mai mare seriozitate, nu ca un ritual obişnuit, avea ceva aproape emoţionant. Totuşi, lui Miusov i se păru că monahii îl săvârşiseră cu un anumit scop, încercând astfel să-i insufle respect. Se gândise încă din ajun la clipa asta, şi, cum intrase primul în odaie, îşi spunea ca, oricare ar fi fost ideile lui, măcar din simplă politeţe (fiindcă aşa era obiceiul pământului) s-ar fi cuvenit să se apropie de stareţ şi să-i ceară binecuvântarea; cel puţin atât, dacă nu voia să-i sărute mâna. Văzându-i însă pe călugări cum băteau mătănii şi-i pupau mâna, îşi schimbă pe loc hotărârea şi se mulţumi să salute grav şi plin de demnitate, înclinându-se destul de adânc, dar ca un om de lume, după care se duse să se aşeze pe scaun. Fiodor Pavlovici procedă la fel, maimuţărindu-i fiecare gest. Ivan Fiodorovici făcu la rândul sau o plecăciune politicoasă şi demnă, cu braţele de asemenea lipite de trup, iar Kalganov se fâstâci aşa de tare, încât uită să mai şi salute. Stareţul lăsă atunci să-i cadă moale mâna ridicată pentru binecuvântare şi, făcând de asemenea o plecăciune, îşi invită musafirii să şadă. Lui Alioşa i se urcă tot sângele în obraji de ruşine. Presimţirile sale începeau să se adeverească.

Stareţul se aşeză pe un mic divan din lemn de brad, îmbrăcat în piele, de o formă arhaică, poftindu-i pe oaspeţi, în afară de cei doi ieromonahi, să ia loc pe cele patru scaune de brad, îmbrăcate tot aşa în piele neagră foarte uscată, ce stăteau înşirate de-a lungul peretelui opus. Ieromonahii se aşezară de-a dreapta şi de-a stânga lui, unul lângă uşă, celălalt la fereastră. Seminaristul, Alioşa şi ucenicul rămaseră în picioare. Chilia în care se aflau nu era prea încăpătoare şi destul de sărăcăcios mobilată. Doar strictul necesar, câteva obiecte cioplite ca din topor, numai lucruri vechi şi uzate. Două glastre cu flori împodobeau pervazul ferestrei, iar într-un colţ se zăreau nişte icoane, dintre care una mare de tot, cu chipul Născătoarei, zugrăvită probabil cu mult înainte de schismă. În faţa ei ardea o candelă. Mai erau apoi încă două icoane cu ferecaturi strălucitoare, nişte heruvimi de ceară, câteva bibelouri de porţelan în formă de ouşoare şi un crucifix catolic de fildeş cu o Mater Dolorosa zăcând la picioarele lui, în sfârşit, o serie de gravuri străine, reproduceri după operele marilor maeştri italieni din secolele trecute. Iar lângă tablourile acelea arătoase şi scumpe stăteau atârnate câteva naive litografii ruseşti populare, înfăţişând o seamă de sfinţi mucenici şi preacuvioşi părinţi etc, din cele care se vând la iarmaroc cu două copeici bucata. Pe peretele celălalt se vedeau portretele litografiate ale unor arhierei ruşi în viaţă sau de mult răposaţi. Miusov se uită în treacăt la icoanele acelea fabricate în serie, apoi rămase cu privirea aţintită asupra stareţului. Era convins că ochiul său nu poate să dea greş – slăbiciune peste care trebuie să trecem cu vederea, dacă ne gândim că avea cincizeci de ani, vârstă la care un om de lume, inteligent, cu o situaţie materială stabilă, fără să vrea chiar, se simte pătruns de respect faţă de propria persoană.

Stareţul nu-i plăcu de la prima vedere, şi într-adevăr bătrânul avea o figură pe care şi alţii, nu numai Miusov, ar fi socotit-o poate dezagreabilă. Un om costeliv, adus de spate, mic de statură, care abia se ţinea pe picioare. Nu avea decât şaizeci şi cinci de ani, dar din pricina bolii i-ai fi dat cel puţin cu zece ani mai mult. Obrazul lui, uscat ca un pergament, era brăzdat de o mulţime de cute mărunte, ce se îndeseau mai ales în jurul ochilor. Fără să fie mari, ochii aveau o privire deschisă, ageră şi scânteietoare, încât se vedeau ca două licăriri de lumină. Părul cărunt se mai păstra numai la tâmple, purta un barbişon scurt şi rar, buzele – pururea surâzătoare – îi erau subţiri ca un fir de aţă, iar nasul, ascuţit ca un cioc de pasăre.

„După toate semnalmentele, pare un om meschin, răutăcios, arogant şi mic la suflet”, se gîndi Miusov, furios pe sine însuşi.

Ceasul, care tocmai atunci începu să bată, făcu să se spargă gheaţa. Ornicul mic, ieftin, cu greutăţi clincăni grăbit de douăsprezece ori.

— Poftim, asta era ora la care trebuia să ne întâlnim! exclamă Fiodor Ivanovici. Şi fecioru-meu, Dmitri Fiodorovici, n-a catadicsit încă să vină... Vă cer iertare în numele lui, sfinte stareţ! (Alioşa se cutremură numai când auzi spunând „sfinte stareţ” ). În ce mă priveşte, să ştiţi că sunt foarte punctual, în viaţă nu mi s-a întâmplat să întârzii vreodată, fiindcă totdeauna am grijă să-mi amintesc că punctualitatea este politeţea regilor...

— Numai că dumneata nu eşti cap încoronat, nu se putu stăpâni să nu-i dea peste nas Miusov.

— Ai dreptate, nu sunt cap încoronat. Închipuieşte-ţi, Piotr Aleksandrovici, că ştiam şi eu asta, o, Doamne! Aşa sunt eu totdeauna, mă ia gura pe dinainte ! Preasfinte! exclamă el, sub imboldul unui patos de moment. Aveţi în faţa domniei: voastre un măscărici în carne şi oase! Aşa mă şi recomand.; Ce vreţi, e o meteahnă veche a mea! Iar dacă se mai întâmplă când şi când sâ torn câte o minciună, o fac numai, da, da, numai şi numai ca să râdă lumea şi să fiu agreabil în societate. Trebuie doar să fii agreabil în societate, nu-i aşa? Acum vreo şapte ani, mă dusesem într-un târguşor unde aveam nişte daraveri de pus la cale, şi acolo împrejurările au făcut să mă împrietenesc cu nişte negustori mai mărunţei, într-o zi ne ducem cu toţii la ispravnic, fiindcă, vedeţi dumneavoastră, voiam să-l rugăm ceva şi ne gândiserăm să-l poftim a lua masa cu noi. Iese dumnealui, ispravnicul, un munte