de om, gras, bălan şi ursuz din fire, un individ foarte periculos, cu care nu-i bine să ai de-a face în asemenea situaţii, cu atât mai mult cu cât suferă de ficat, da, da, de ficat. „ştiţi, încep eu cu un aer degajat, ca un om de lume, domnule ispravnic, am venit cu o rugăminte la dumneavoastră: am dori să fiţi, ca să spun aşa, napravnikul{14} nostru!” „Ce Napravnik, care Napravnik?!” zice el. Mi-am dat seama pe loc că n-o să facem nici o ispravă cu dânsul, fiindcă a rămas serios, nici măcar nu i-ar fi trecut prin cap că era numai un joc de cuvinte, totuşi, nu m-am dat bătut: „Am făcut numai o glumă, zic, aşa ca să mai râdem puţin, fiindcă domnul Napravnik, ştiţi, este un cunoscut capelmaistru rus, iar pentru armonia întreprinderii noastre dumneavoastră sunteţi cel mai indicat să ne fiţi capelmaistru...” După cum vedeţi, lămuririle mele, ca şi comparaţia ... erau cât se poate de judicioase, nu-i aşa? Dar dumnealui, de colo: „Scuzaţi, vă rog, zice, eu sunt ispravnic şi nu permit nici un fel de calambururi pe socoteala funcţiei mele”. Şi făcând stânga-împrejur, a dat să plece. „Aveţi dreptate, sigur că da, îi strig eu din urmă, sunteţi ispravnic, cum aţi putea fi Napravnik!” „Ba, zice dumnealui, din moment ce aţi spus Napravnik, înseamnă că sunt Napravnik.” şi, închipuiţi-vă, toate socotelile noastre au fost date peste cap! Uite-aşa mi se întâmplă mereu, dar mereu! Totdeauna îmi tai craca de sub picioare, cu amabilităţile mele! Odată, sunt mulţi ani de atunci, i-am spus, tot aşa, unei persoane influente: „Soţia dumitale, zic, este o fiinţă generos croită”, referindu-mă la calităţile sale morale, cum s-ar zice, la prestigiul ei, iar dumnealui, de colo: „De unde ştii dumneata, ce, ai măsurat-o?” şi iarăşi m-a luat gura pe dinainte, ce m-am gândit eu, hai să fac pe amabilul mai departe: „Da, zic, am măsurat-o!” Ei, să fi văzut ce m-a mai măsurat după aceea... Sunt mulţi ani de atunci, aşa că pot să vă mărturisesc fără jenă; şi uite aşa, mereu îmi tai craca de sub picioare!

— Aşa cum faci şi acum, bombăni dezgustat Miusov. Stareţul tăcea, uitându-se atent când la unul, când la altul.

— Nu mai spune?! închipuieşte-ţi, Piotr Aleksandrovici, că mi-am dat şi eu seama de asta, ba chiar simţeam c-am s-o fac boacănă din clipa când am deschis gura, şi, trebuie să ştii am prevăzut până şi faptul că dumneata o să fii primul care o să-mi atragă atenţia. De câte ori bag de seamă că gluma n-a prins, Sfinţia voastră, simt că mi se usucă gura şi parcă mi se încleştează fălcile; aşa păţeam şi în tinereţe, pe vremea când trăiam ca un linge-blide prin casele boiereşti şi-mi câştigam pâinea cu meseria asta. Fiindcă din faşă chiar am fost măscărici, aşa m-am născut, cum alţii se nasc într-o ureche, preacuvioase părinte. Nu zic, poate să-şi fi băgat cumva şi necuratul coada, o fi stând chircit pe undeva în mine, dar n-aş crede să fie un drac mai răsărit; să fi fost mai de soi, şi-ar fi căutat şi el un alt adăpost, la o persoană mai importantă, în orice caz nu la dumneata, Piotr Aleksadrovici, fiindcă nici dumneata nu i-ai putea oferi un adăpost mai ca lumea. Oricum, eu sunt credincios, cred în Dumnezeu. Numai în ultima vreme mi s-a cam zdruncinat credinţa, aştept totuşi să încolţească în mine sămânţa unor înălţătoare cuvinte. Eu, Sfinţia voastră, sunt ca filosoful Diderot. Ştiţi cum i s-a înfăţişat, preasfinte părinte, filosoful Diderot{15} – asta se petrecea pe vremea împărătesei Ecaterina – mitropolitului Platon? A intrat la el şi cum a deschis gura i-a declarat: „Dumnezeu nu există”. La care înaltpreasfinţitul a răspuns, ridicând degetul: „Adevăr îţi spun, ai grăit ca un om fără minte, căci Dumnezeu sălăşluieşte în sufletul tău!” Diderot, cum stătea aşa în faţa sa, i-a căzut la picioare, strigând: „Cred şi primesc botezul!” şi pe loc l-au şi botezat. Prinţesa Daşkova{16} i-a fost naşă, iar naş Potiomkin...

— Fiodor Pavlovici, ai întrecut orice măsură! ştii foarte bine că minţi de îngheaţă apele şi că toată istoria asta nu e decât o anecdotă imbecilă; de ce faci pe nebunul? îi tăie vorba cu un glas tremurat Miusov, care aproape îşi ieşise din sărite.

— Toată viaţa am simţit că trebuie să fie o minciună! mărturisi plin de zel Fiodor Pavlovici. Atunci, domnii mei, am să vă spun care-i adevărul! Preasfinte stareţ! îmi cer iertare pentru istoria asta cu botezul lui Diderot. Eu am ticluit-o de la un cap la altul, am ticluit-o, uite, chiar acum, în momentul ăsta, până mai adineauri nici prin gând nu mi-ar fi trecut aşa ceva. Am născocit-o numai aşa, pentru ca discuţia noastră să aibă mai mult haz. Iar dacă fac pe nebunul, Piotr Aleksandrovici, zău, crede-mă c-o fac doar din amabilitate. De altfel, de multe ori nici eu nu ştiu prea bine de ce mă maimuţăresc. Cât despre Diderot, că i s-a răspuns aşa, „ai grăit ca un om fără minte”, am auzit de cel puţin douăzeci de ori din gura boierimii noastre, pe vremea când mă aciuiam pe la unul şi pe la altul, am auzit-o chiar pe mătuşica domniei tale, Piotr Aleksandrovici, pe Mavra Fominişna povestind. Până-n ziua de azi lumea încă mai crede că ateul Diderot venise la mitropolitul Platon anume ca să discute cu el despre cele sfinte...

Miusov sări în sus, furios, şi încă furios ar fi prea puţin spus, fiindcă era, pur şi simplu, ca scos din minţi. Îşi dădea seama că se face ridicol. Ceea ce-i vedeau ochii era prea din cale-afară.

De patruzeci sau cincizeci de ani, de când existau stareţi acolo, la mănăstire, veniseră fel de fel de vizitatori, dar toţi cei care trecuseră pragul acestei chilii pătrundeau înăuntru cu un adânc sentiment de evlavie, şi nicidecum altfel. Toţi cei care erau primiţi îşi dădeau seama în clipa când intrau în chilie că li se făcuse o deosebită favoare. Unii cădeau în genunchi şi nu se