mai ridicau de jos decât la plecare. Multe persoane „simandicoase”, oameni cu o vastă cultură, ba chiar şi unii liber-cugetători care veneau aici fie împinşi de curiozitate, fie din cine ştie ce alt motiv, din momentul când păşeau înăuntru, împreună cu câte un grup de vizitatori sau, pentru a sta de vorbă între patru ochi cu stareţul, toţi fără nici o excepţie se socoteau obligaţi în primul rând să păstreze în decursul întrevederii o atitudine cât se poate de respectuoasă şi de prevenitoare, cu atât mai mult cu cât nu era vorba de bani, ci numai de milostenie şi dragoste pe de o parte, iar pe de altă parte de un simţământ de căinţă şi de dorinţa însetată de a dezlega o încâlcită problemă de conştiinţă sau de a găsi o ieşire dintr-un chinuitor impas sufletesc.

Astfel că scălâmbăielile de saltimbanc ale lui Fiodor Pavlovici şi lipsa lui de respect faţă de locul în care se afla stârniseră nedumerirea, ba chiar stupefacţia celor prezenţi – dacă nu a tuturor, cel puţin a unora dintre ei. Cu toate acestea, nimic nu se clinti pe chipul ieromonahilor, care rămaseră serioşi, gravi la locul lor, aşteptând să audă ce va spune stareţul, deşi păreau gata să urmeze şi ei pilda lui Miusov şi să se ridice în picioare. Alioşa stătea cu capul în piept; îi venea să plângă. I se părea mai ales ciudat faptul că Ivan Fiodorovici, fratele său, în care îşi pusese toată nădejdea, fiind singurul care avea destulă influenţă asupra bătrânului ca să-i astupe gură, şedea nemişcat, cu ochii în pământ, de parcă aştepta şi el să vadă care va fi deznodământul, ca şi cum n-ar fi avut absolut nici o legătură cu ceilalţi. Cât despre Rakitin (seminaristul), pe care, de asemenea, îl cunoştea foarte bine, Alioşa nici nu îndrăznea măcar să-l privească: ştia ce gândeşte (deşi în mănăstire nimeni în afară de el habar n-avea de felul de a gândi al lui Rakitin).

— Iertaţi-mă... bolborosi Miusov, adresându-se stareţului, dar n-aş vrea să credeţi că sunt cumva de acord cu gluma asta trivială. Am fost convins, şi acum văd ce greşeală am făcut, ca, aflându-se în prezenţa unei persoane venerabile ca Domnia voastră, chiar şi un om de teapa lui Fiodor Pavlovici va fi în stare să-şi dea seama de îndatoririle pe care le are... în nici un caz nu mi-aş fi putut închipui că voi fi obligat să-mi cer scuze pentru că am venit aici împreună cu dânsul...

Îi venea să intre în pământ de ruşine şi, fără să-şi mai încheie frază, dădu să iasă pe uşă.

— Nu trebuie să vă necăjiţi, rosti stareţul ridicându-se pe picioarele-i slăbănoage, şi luându-l de mână, îl sili să se aşeze pe scaun. Păstraţi-vă cumpătul, vă rog. Sunteţi oaspetele meu şi ţin foarte mult ca domnia voastră să rămână; zicând acestea, bătrânul făcu o plecăciune şi se întoarse să se aşeze din nou pe divan.

— Înaltpreasfinţite stareţ, spuneţi-mi, vă rog, vă supără exuberanţa mea? V-am jignit cumva? izbucni Fiodor Pavlovici, apucându-se cu amândouâ mâinile de braţele jilţului, gata parcă s-o zbughească pe uşă după cum avea să sune răspunsul.

— Vă rog, nu vă necăjiţi, n-aveţi de ce să vă simţiţi prost... rosti grav bătrânul. Lăsaţi sfiala deoparte, fiţi ca la dumneavoastră acasă. Şi mai ales nu trebuie să vă fie ruşine, numai din pricina ruşinii se întâmplă toate câte se-ntâmplă.

— Să fiu ca la mine acasă? Adică natural? O, e prea mult, prea mult, dar, înduioşat, primesc! Preafericite părinte, zău, nu-mi cereţi să fiu natural, e prea mare ispita şi-i primejdios... de altfel, nici eu nu ştiu dac-aş ajunge vreodată să mă arăt aşa cum sunt. V-o spun ca să ştiţi la ce vă puteţi aştepta, sa vă apăr de mine. Cât despre rest, sunt lucruri ce zac tăinuite în negura neştiinţei, deşi unii vor să mă încondeieze cum

— E mai rău. Asta, pentru dumneata, Piotr Aleksandrovici, iar Domniei tale, preasfinte, nu pot decât să-ţi spun: mă plec cu cea mai adâncă adoraţie la picioarele tale! Fiodor Pavlovici ! se ridică pe jumătate de pe scaun, şi, înălţând braţele spre ! cer, rosti: Binecuvântat fie pântecele care te-a zămislit şi ţâţele care te-au alăptat, o, mai ales ţâţele! Când aţi spus adineauri: „Nu trebuie să-ţi fie ruşine, numai din pricina ruşinii se întâmplă tot ce se-ntâmplă”, m-am simţit pătruns până în rărunchi, ca şi cum aţi fi citit în sufletul meu. Căci de câte ori intru într-o casă de oameni mi se pare că nu există ticălos mai mare ca mine pe faţa pământului, că toată lumea mă priveşte ca pe un măscărici, şi atunci îmi zic în sinea mea: „Dacă aşa-i vorba, chiar am să şi fac pe măscăriciul, nu-mi pasă de părerea voastră, pentru că toţi, până la unul, sunteţi mai ticăloşi decât mine!” De aceea am ajuns un măscărici, de ruşine, preacuvioase stareţ, numai şi numai de ruşine. Numai din pricina firii mele bănuitoare dau cu barda în lună. Căci dacă, intrând într-o casă, aş şti dinainte că toată lumea o să mă primească cu braţele deschise, ca pe o persoană deosebit de simpatică şi deşteaptă foc, o, Doamne! nu vă puteţi închipui ce om cumsecade aş fi atunci! învăţătorule! strigă el deodată, căzând în genunchi. Ce să fac ca să dobândesc viaţa veşnică?

Nimeni nu putea să-şi dea seama dacă în momentul acela nu juca mai departe o farsă, sau dacă era într-adevăr emoţionat.

Stareţul se uită la el zâmbind.

— Ştii foarte bine, şi încă de multă vreme, ce trebuie să faci, eşti destul de deştept. Nu mai bea, nu mai vorbi măscări, nu te mai lăsa robit de patimile trupeşti, şi mai ales de arghirofilie, închide cârciumile, dacă nu pe toate, cel puţin două sau trei. Şi mai ales nu mai minţi.

— Ca adineauri, cu Diderot?

— Hm, nu-i vorba de Diderot. Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui şi să nu mai aibă respect nici pentru sine,