nici pentru lumea cealaltă. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, şi astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-şi omoare urâtul, se lasă în voia patimilor şi a ispitelor trupeşti, şi, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el şi un animal? şi toate astea numai şi numai fiindcă se minte şi pe sine, şi pe alţii. Cel care se minte singur totdeauna e gata să se simtă jignit. Uneori este foarte plăcut să faci pe supăratul, nu-i aşa? Adesea omul ştie precis că nimeni n-a avut intenţia să-l jignească şi că ofensa există numai în închipuirea lui, nu e decât minciună ticluită numai aşa, pentru plăcerea de a minţi, de a exagera lucrurile anume, ca să pună lumea pe foc, pentru că s-a legat de o vorbă, făcând din ţânţar armăsar, şi totuşi, cine se supără, cine se îmbufnează c-a fost jignit? Tot el; îi face plăcere să se simtă jignit, în sinea lui e chiar încântat, şi, dintr-una într-alta, ajunge să clocotească de ură... Ridică-te, şezi, rogu-te, fă cum doreşti, fiindcă orice ai face, ştiu foarte bine că-i lipsit de sinceritate....

— Preafericite! îngăduie-mi să-ţi sărut mâna! exclamă Fiodor Pavlovici, sărind de pe scaun şi repezindu-se să-şi lipească buzele de mâna uscată a stareţului. Da, da, aşa e, aveţi dreptate, într-adevăr e o plăcere să-i laşi pe alţii să creadă că te-au jignit. Foarte bine aţi spus, nimeni, cred, n-ar fi putut găsi cuvinte mai potrivite. Aşa e, da, aşa e! Toată viaţa am simţit o plăcere să mă consider ofensat, numai aşa, de dragul plăcerii estetice, fiindcă uneori nu este numai plăcut să faci pe ofensatul, dar şi frumos totodată, e un lucru pe care aţi uitat să-l spuneţi, preaînalte stareţ. Da, da frumos! Trebuie să-mi notez asta la mine în carnet! Da, mărturisesc, am minţit, am minţit toată viaţa, zi de zi, ceas de ceas. Minciună sunt din cap până în picioare, părintele minciunii! Sau nu, nu părintele minciunii – încurc mereu scripturile – mai bine zis odrasla minciunii, cred că-i suficient! Dar... îngerul meu păzitor... istoria aceea cu Diderot de ce nu şi-ar avea rostul câteodată? Nu poate să strice nimănui, pe când unele vorbe strică într-adevăr! Era cât pe ce să uit, şi când te gândeşti că de vreo trei ani încoace vreau să vin la dumneata. Nu mă mai întrerupe! Uite ce voiam să te întreb: este adevărat că în Minei scrie undeva despre un sfânt mucenic făcător de minuni, care, după ce-a fost decapitat, s-a sculat de jos şi luându-şi în mâini căpăţâna retezată, „a sărutat-o duios” şi a mers aşa o bucată de vreme cu ea în braţe, sărutând-o mereu „duios”? Este adevărat ori nu, Sfinţiile voastre?

— Nu, nu este adevărat, răspunse stareţul.

— Nu-mi aduc aminte să fi citit aşa ceva în Minei. Despre care sfânt spuneţi că s-a scris asta? întrebă ieromonahul bibliotecar.

— Nici eu nu mai ştiu care. Nu ştiu, habar n-am. Mai târziu mi-a atras atenţia cineva că probabil am fost indus în eroare. Şi totuşi, povestea asta am auzit-o din gura unui om. Ştiţi de la cine? Chiar de la dumnealui, Piotr Aleksandrovici Miusov, care făcea spume la gură mai adineauri din pricina lui Diderot, dumnealui mi-a spus-o.

— Cum puteam să-ţi povestesc aşa ceva când eu nu stau niciodată la discuţie cu dumneata?

— Ce-i drept, nu mi-a spus-o mie personal, l-am auzit însă povestind-o într-o societate în care mă aflam şi eu, să tot fie vreo patru ani de atunci. Mi-am adus aminte tocmai acum de ea, deoarece cu comedia asta ai reuşit să-mi zdruncini credinţa, Piotr Aleksandrovici. Dumneata n-aveai de unde să ştii, nici nu bănuiai măcar, dar în ziua aceea m-am înapoiat acasă cu credinţă zdruncinată, şi de atunci e din ce în ce mai şubredă. Da, Piotr Aleksandrovici, nici nu-ţi dai: seama ce catastrofă ai pricinuit! Asta-i cu totul altceva decât anecdota cu Diderot!

Fiodor Pavlovici luă o poză dramatică. Pentru toată lumea era evident că juca iarăşi teatru. Totuşi, Miusov simţi ca o săgeată în inimă.

— Cai verzi pe pereţi... bolborosi el. Se poate să fi povestit vreodată ceva asemănător... în orice caz însă nu dumitale. Am relatat doar ce-am auzit de la alţii. Când eram în Franţa, un francez mi-a spus că există în Minei acest episod care se citeşte în timpul liturghiei. Era un savant care studiase multă vreme la noi în ţară... Eu personal mărturisesc că n-am citit în viaţa mea Mineiul şi nici nu cred c-am să-l citesc vreodată... Câte nu sporovăieşte omul la masă?... Şi noi eram tocmai la masă...

— Dă, da, dumneavoastră benchetuiaţi, iar eu mi-am pierdut credinţa! îl zădărî Fiodor Pavlovici.

— Ei, şi ce-mi pasă mie de credinţa dumitale! se burzului Miusov, dar, venindu-şi în fire, adăugă cu dispreţ: dumneata pângăreşti tot ce atingi!

Stareţul se ridică să plece.

— Pe mine să mă iertaţi, domnii mei, dar trebuie să vă părăsesc pentru câteva minute, rosti el, adresându-se vizitatorilor. E lume care mă aşteaptă şi care a sosit înaintea domniilor voastre. Dumneata, totuşi, caută să nu mai spui nici o minciună, adăugă el cu o figură zâmbitoare, întorcându-se către Fiodor Pavlovici. 

Şi se îndreptă spre uşă. Alioşa şi ucenicul se repeziră să-l ajute la coborâtul scării. Alioşa simţea că se înăbuşă; era fericit că, în sfârşit, putea să plece, dar şi mai fericit că stareţul nu se supărase, dimpotrivă, părea bine dispus. Bătrânul dădu să iasă în cerdac pentru a-i binecuvânta pe cei care-l aşteptau afară. În pragul uşii însă, Fiodor Pavlovici îl opri iarăşi.

— Preafericitule între fericiţi! strigă el cu patos. Îngăduie-mi să-ţi mai sărut o dată mânuţa! Nu, cu dumneata omul poate vorbi, se poate înţelege! Crezi cumva că-mi place să mint şi să fac mereu pe măscăriciul? Află atunci că într-adins m-am prefăcut tot timpul, că să te pun la încercare. Voiam să-mi dau seama dacă se poate înţelege cineva cu dumneata ori nu. Şi dacă umila mea persoană se poate învrednici să stea lângă semeţia dumitale?... îţi dau diplomă de onoare,