se poate înţelege omul cu dumneata! şi acum, uite, tac, nu mai scot o vorbă. Am să stau aici pe scaun şi am să tac chitic! E rândul dumitale să vorbeşti, Piotr Aleksandrovici, acum dumneata ai rămas aici persoana cea mai simandicoasă... pentru zece minute.

 

 

III - MUIERILE CREDINCIOASE

 

Jos, la picioarele cerdacului de lemn clădit în dreptul gardului ce împrejmuia schitul în aşa fel ca să iasă în afara curţii, se înghesuiau vreo douăzeci de femei din popor; în ziua aceea nu veniseră decât femei. Auzind că stareţul o să iasă în sfârşit din chilie, se strânseseră numaidecât grămadă. Moşieriţele Hohlakov se aflau de asemenea în cerdac; şi ele tot pe stareţ îl aşteptau, dar fuseseră găzduite în camerele rezervate pentru vizitatoarele de neam. Erau două: mama şi fiica. Doamna Hohlakova, o femeie bogată, îmbrăcată totdeauna cu mult gust, încă tânără şi foarte atrăgătoare, era cam palidă la faţă, dar cu nişte ochi negri şi jucăuşi. Nu avea mai mult de treizeci şi trei de ani şi rămăsese văduvă de cinci ani. Fiica sa, în vârstă de paisprezece ani, avea picioarele paralizate. De şase luni, biata copilă nu mai putea umbla şi o purtau de colo-colo într-un fotoliu lung şi comod cu rotiţe. Fetiţa era drăgălaşă, cam trasă la faţă din pricina suferinţei, altminteri vioaie. Ochii ei – mari, negri, adumbriţi de gene lungi – aveau o licărire şăgalnică. Din primăvară încă maică-sa se gândea să plece cu ea în străinătate, dar fusese silită să amâne plecarea din pricina unor treburi ale moşiei. Cele două se aflau de vreo săptămână în oraş, venite mai mult pentru nu ştiu ce interese decât ca să se închine, cu toate că mai fuseseră să-l vadă pe stareţ în urmă cu trei zile. Acum se abătuseră din nou pe acolo, deşi ştiau că bătrânul nu mai primea aproape deloc, şi se rugaseră cu lacrimi în ochi să li se îngăduie „fericirea de a-l vedea încă o dată la faţă pe slăvitul tămăduitor”.

În aşteptarea stareţului, mama şedea pe un scaun lângă jilţul fetiţei, iar ceva mai încolo, în picioare, sta un călugăr bătrân de la nu ştiu ce schit îndepărtat, despre care mai nimeni nu auzise, pierdut prin pustietăţile nordice. Monahul venise şi el să primească binecuvântarea stareţului. Ieşind însă în cerdac, stareţul se îndreptă mai întâi spre femeile din popor. Acestea se strânseră buluc în jurul celor trei trepte ce coborau din cerdacul scund spre pajiştea de la poalele lui. Stareţul se opri în capul scărilor, îşi petrecu patrafirul şi începu prin a binecuvânta mulţimea. În faţa lui fu adusă pe sus o femeie apucată, pe care altele două o ţineau de braţe. Cum dădu cu ochii de stareţ, bolnava se porni să ţipe din senin, să sughiţă şi să se zbuciume, ca într-o criză de epilepsie. Stareţul îi puse patrafirul pe cap, după care îi citi o scurtă rugăciune, şi femeia se linişti, încetând să se mai zbată. Nu ştiu cum o mai fi acum, dar în copilărie am avut adeseori prilejul să văd asemenea muieri lovite de streche prin satele şi mănăstirile noastre. Aduse la liturghie, bolnavele începeau să scheaune sau să latre ca nişte câini, de răsuna biserica, dar când ieşea preotul cu sfintele daruri, şi rudele lor le mânau din spate, ca să fie mai aproape, li se potoleau „năbădăile” şi-şi găseau astâmpăr pentru o bucată de vreme. E un lucru care încă din copilărie mi-aduc aminte că mă uimise peste măsură. Tot atunci însă am auzit de la nişte moşieri, şi mai ales de la profesorii mei din şcoală, pe care-i rugasem să-mi explice fenomenul acesta, că de fapt femeile cu pricina simulează nebunia ca să nu muncească şi că boala lor putea fi totuşi lecuită cu ajutorul unor pedepse drastice; şi, ca să mă convingă, îmi citau o mulţime de anecdote. Dar, spre mirarea mea, mai târziu, am aflat de la nişte medici specialişti că nu poate fi vorba de nici o prefăcătorie, ci de o necruţătoare boală femeiască ce bântuie mai ales la noi, în Rusia, ca o mărturie a sorţii crâncene hărăzite femeilor noastre de la ţară, consecinţă firească a muncilor istovitoare pe care sărmanele erau silite să le facă scurtă vreme după câte-o naştere grea, anormală, lipsită de orice asistenţă medicală; mai erau apoi necazurile care se ţineau lanţ, bătăile îndurate şi atâtea alte suferinţe pe care, orice s-ar zice, unele constituţii feminine nu sunt în stare să le suporte, deşi în genere femeile sunt destul de răbdătoare. Cât despre vindecarea miraculoasa, aproape instantanee, care se înfăptuia în momentul când bolnava ajungea în faţa sfintelor daruri, în realitate, după câte mi se spusese, nu putea fi decât un simulacru, o stratagemă pusă la cale chiar de „popime”!; probabil că era vorba de un fenomen natural, deoarece însoţitoarele nefericitei ieşite din minţi şi, în primul rând, bolnava însăşi credeau cu tot dinadinsul, ca într-un adevăr incontestabil, că necuratul ce pusese stăpânire pe ea nu putea suferi apropierea sfintelor daruri, pe care preotul le ţinea deasupra creştetului apucatei aduse înaintea lui. De aceea, în momentul când femeia isterică şi desigur bolnavă psihic se înclina în faţa sfintei euharistii, întregul ei organism suferea un puternic şoc (nici nu se putea altfel), prilejuit de aşteptarea iminentei şi miraculoasei vindecări şi de credinţa nestrămutată în minunea ce trebuia să se producă negreşit. Şi bolnava era într-adevăr lecuită, fie şi numai pentru moment. Aşa cum se întâmplă şi de astă dată atunci când stareţul îi puse zănaticei patrafirul pe cap.

În faţa acestei privelişti multe dintre femeile ce se îmbulzeau spre el începură a lăcrima înduioşate, cuprinse de exaltare; unele se repezeau să sărute măcar poalele anteriului, altele jeleau în gura mare. Stareţul binecuvântă pe toată lumea, iar cu unele dintre ele schimbă câteva cuvinte. Pe cea cu meteahnă o cunoştea mai dinainte, era de undeva dintr-un sat din preajma mănăstirii, la vreo şase verste distanţă, şi mai avusese şi altă dată prilejul s-o vadă.

— Ei, uite şi cineva care nu-i de pe aici, zise el arătând către o femeie încă