— Vin de departe, părintele, de foarte departe, trei sute de verste îmi bătui picioarele pân-acilea. De departe, taicuţă, de departe tare... rosti ea cu o unduire de cântec în glas, legănându-şi capul, cu bărbia în pumni.

Vorbea ca şi cum ar fi bocit după un mort. Există în popor o suferinţă mută, atotîndurătoare; o durere care stă ferecată în adâncul sufletului şi nici nu cricneşte. După cum, tot aşa, exista o durere descătuşată, care, îndată ce se revarsă în lacrimi, se şi preschimbă în bocet. Mai ales la femei. Fără a fi totuşi mai puţin cruntă decât durerea ferecată în tăcere. Tânguirea, dacă alină suferinţa pe de o parte, în acelaşi timp scurmă şi mai tare şi sfâşie inima. Sunt dureri care nu cer alinare, care se hrănesc din însuşi zbuciumul lor. Iar bocetele, de fapt, nu exprimă decât nevoia de a zgândări mereu rana.

— Târgoveaţă, nu-i aşa? întrebă stareţul, privind-o cu luare-aminte.

— De la oraş, părinte, taman aşa, de la oraş; că noi de fel suntem tot de la ţară, dară de stat, stăm la oraş. De-aceea, zic, venii şi eu să te văd, taică părinte, că multe mai vorbeşte lumea despre mătăluţă. Băgai pruncuşorul în pământ, tăicuţă, şi luai calea bisericii, să mă rog lui Dumnezeu. Fusei pân-acum la trei mănăstiri, şi pe unde fusei şi cu cine mă întâlnii îmi spuse: „Du-te, Nastasiuşka, la dânsul”, adică la matale, da, da, la mătăluţă, preabunule. Chiar aseară picai şi eu aci, mă dusei la vecernie şi acu' iacătă că venii.

— Şi de ce plângi?

— De jalea fecioraşului, tăicuţă, mă dau de ceasul morţii, aşa dor mă răpune câteodată, că n-avea mititelul nici trei anişori{17}; încă trei luni să fi trăit, şi împlinea trei ani. Mă usucă dorul, taică părinte, că tare mi-e dor de copilaşul meu. Că din patru, câţi avuserăm eu şi cu Nikituşka, omul meu, atâta bucurie ne mai rămase; ce să fac dacă nu ne trăiesc pruncii, taică părinte, n-avem parte de ei, şi pace! şi pe ăilalţi îi băgai în pământ, dar nu-i plânsei chiar aşa, să mă omor cu firea, dar de când se prăpădi ăsta mai mititel nu pot sa mă împac cu gândul că zace acolo, în mormânt, nu pot, nu. Mă seacă la inimă. Cum îi văd hăinuţele, cămeşuicile, cizmuliţele, încep să răcnesc. Aştern pe jos toate lucruşoarele lui, ce bruma îmi mai rămase de la el, mă uit la ele şi bocesc, şi bocesc... Şi ce-mi veni mie, că într-o zi îi spun omului meu, Nikituşka: „Măi bărbate, zic, lasă-mă să plec,

mă duc, zic, să mă închin”. Dumnealui e surugiu, că nu suntem la cheremul nimănui. Şi dac-avem, ce folos? Cine ştie ce-o mai fi şi cu omul meu, aşa singur cum l-am lăsat, o fi dat în darul beţiei, ba bine că nu, aşa-i el, cum îl scap din ochi, se duce iar întins la cârciumă. Dar acu facă ce-o vrea, nu-mi mai pasă, treaba lui! De trei luni sunt plecată de acasă. Nu mai am bărbat, am uitat şi de el, şi de toate, nu mai vreau să ştiu de nimic. Ce-mi trebuie bărbat de aci înainte? Mai bine lipsă, ducă-se şi el, ducă-se toate, toate... Nu mai vreau să-mi văd casa, mă lipsesc şi de avere, nu mai vreau să văd nimic!

— Ascultă ce-ţi spun eu, măicuţă, rosti stareţul. A fost odată un preafericit sfânt, şi sfântul ăsta a văzut într-o zi în biserică o femeie care-şi jelea ca şi tine pruncul – avusese şi ea un singur odor, şi Dumnezeu, tot aşa, îl chemase la dânsul. „Au nu ştii tu, oare, a dojenit-o sfântul, cât de cutezători sunt pruncii care se înfăţişează la scaunul atotputernicului? Nimeni în toată împărăţia cerurilor nu se încumetă ca ei. «Tu, Doamne, grăiesc ei, ne-ai dăruit viaţa, şi nici n-am apucat bine să deschidem ochii, că ne-ai şi luat-o înapoi.» şi atâta se roagă şi cutează să ceară fără nici o sfială, că Dumnezeu le dă numaidecât harul îngeresc. Aşa că, zice sfântul, bucură-te, femeie, nu mai plânge în zadar, căci fătul tău se află acum în grădină lui Dumnezeu, printre îngerii din cer.” Aşa i-a vorbit preafericitul atunci, demult de tot, femeii care jelea. Era un sfânt fără prihană, şi gura lui nu putea rosti minciuni. Află, deci, măicuţă, că pruncul sade acum la picioarele tronului ceresc şi e fericit, se bucură şi se roagă pentru sufletul tău. Nu mai plânge nici tu, ci bucură-te o data cu el.

Femeia îl asculta cu bărbia în pumni, privind în pământ. Într-un târziu, oftă din greu.

— Uite, taman aşa, ca matale, de parc-aţi fost într-o vorbă, căuta să mă mângâie şi Nikituşka. „Muiere fără minte, zice, de ce boceşti? Fecioraşul nostru, cine ştie, o fi cântând acum cu alţi îngeraşi în împărăţia lui Dumnezeu.” Aşa zicea, şi numai ce-l vedeai că-l pufneşte plânsul, şi plângi, şi plângi, şi el, şi eu... „ştiu, zic, ştiu, Nikituşka. Unde putea să fie puiul mamii, dacă nu în ceruri, lingă Dumnezeu, dar ce folos, dacă nu mai e aci, cu noi, să şadă, uite, aci lângă mine, Nikituşka, aşa cum şedea când trăia!” De-aş apuca barem să-l mai văd o dată, numai o singură dată! Fără să m-apropii de el, aş sta aşa, pitită într-un colţ, să mă uit la el, barem o fărâmă de timp; să-i aud glăsciorul, să-l văd cum se joacă pe afară, să-l aud cum mă cheamă: „Mămucă, unde eşti?” Măcar o dată să-i mai aud picioruşele lipăind, uite aşa, lipa-lipa prin odaie. Fuga-fuguţa, cum venea altă dată la mine, copăcel-copăcel, şi unde ţipa şi râdea de mai mare dragul! Numai o dată să-i mai aud picioruşele, barem o dată, lipa-lipa, ar şti mama că-i el chiar fără să-l vadă! Of, că mi l-a înghiţit pământul, n-o să-l mai audă mama niciodată, niciodată n-o să-i mai audă