Femeia scoase din sân o cureluşă bătută în ţinte, şi cum dădu cu ochii de ea, se zgudui toată de plâns şi-şi acoperi ochii cu palmele, lasând să i se prelingă şiroaie de lacrimi printre degete.

— În sufletul tău, „pururea nemângâiată Rahila{18} plînge pe fiii săi şi nu poate să se împace cu gândul că nu mai sunt”{19}, rosti stareţul. Asta-i soarta hărăzită vouă, mamelor, aci pe pământ. Nu căuta mângâiere, tu nu ai nevoie să-ţi alini durerea, lasă-ţi lacrimile slobode. Dar de câte ori te-o podidi plânsul, adu-ţi aminte că pruncul tău se află printre îngerii Domnului, că se uită la tine de acolo, din slavă, şi, bucurându-se de lacrimile pe care le verşi, le arată Celui-de-Sus. Şi multa vreme încă plânsul tău nu se va ostoi, dar odată şi odată durerea inimii tale de mamă se va preschimba în tihnită bucurie, iar lacrimile amare – în lacrimi de duioşie, de împăcare, şi sufletul tău va fi curăţat de păcate şi se va izbăvi. Am să mă rog pentru veşnica odihnă a fecioraşului tău; cum îl chema?

— Aleksei, taica părinte.

— Frumos nume. Ca pe Aleksei, omul lui Dumnezeu?

— Da, taică părinte, Aleksei omul lui Dumnezeu.

— Preafericitul! Am să-l pomenesc în rugăciunile mele, măicuţă, pentru odihna sufletului celor adormiţi, şi-am să mă rog pentru durerea ta şi pentru sănătatea omului tău. Dar să ştii că faci mare păcat dacă-l părăseşti. Întoarce-te la el şi veghează asupra lui. Când s-o uita de acolo, de sus, copilaşul şi-o vedea că l-ai oropsit pe taică-său şi ţi-ai luat lumea în cap, o să plângă, mititelul. De ce vrei să-i amărăşti fericirea? Fecioraşul tău trăieşte, trăieşte, îţi spun eu, căci sufletul omului rămâne pururea viu; nu-l afli în casă, şi totuşi, în orice clipă, fără să-l vezi, e alături de tine. Cum vrei să mai vină la tine în casă dacă zici c-o urăşti? La cine să vina dacă nu şi-o mai găsi părinţii, pe tatăl şi pe mama lui, împreună? Acum şi-n somn ai parte numai de vise chinuite, dar când o să te întorci acasă, atunci o să-ţi trimită un somn dulce. Întoarce-te la omul tău, măicuţă, întoarce-te chiar azi la el!

— Mă duc, părinte, mă duc, o să fac aşa cum zici matale. Fiecare vorbuliţă mi-a mers drept la inimă, părintele. Of, Nikituşka, Nikituşka, sărăcan de tine, cum m-oi fi aşteptând, dragule, cum m-oi fi aşteptând, puişorule, cum m-oi fi aşteptând!...

Femeia începu să se jelească iar, dar stareţul şi intrase în vorbă cu o băbuţă îmbrăcată ca o târgoveaţă, spre deosebiri de hagiţele care merg să se închine la locurile sfinte şi care de obicei, poartă alte straie. Se vedea că era muncită de o întrebare ce-i chinuia mintea şi că venise să ceară un sfat. Bătrâna îi mărturisi că era văduvă de subofiţer şi că nu locuia prea departe, ci chiar acolo în oraş. Fecioru-său, Vasenka, care avusese o slujbă la comisariat, plecase în Siberia! tocmai la Irkutsk. Îi scrisese de vreo două ori, dar de un an încoace nu mai avea nici o veste de la el. Întrebase încolo şi încoace, dar, la drept vorbind, nu prea ştia bine nici ea unde să-l caute.

— Mai deunăzi îmi spune Stepanida Ilinişna Bedreaghina, o precupeaţă putred de bogată: „Uite ce să faci, zice, tu, prohorovna, ia de scrie un pomelnic şi pune-i şi numele lui, şi după aia du-te cu pomelnicul la biserică, sa fie şi el pomenit când o fi să se roage pentru odihna sufletului celor adormiţi. Şi atunci inimioara lui o să simtă că-i duci dorul şi o să primeşti carte de la el”. Stepanida Ilinişna zicea c-au mai încercat şi alţii aşa, cu mijlocul ăsta. Dar eu, ce să zic, mă cam îndoiesc ... Dumneata ce spui, lumina ochilor noştri, aşa să fie? O fi sau n-o fi bine?

— Nici să nu-ţi treacă prin cap! Se poate să întrebi una ca asta, mai mare ruşinea!? Cum să treci în pomelnic pentru odihna celor adormiţi un om teafăr, sănătos? şi tocmai cine: maică-sa! Mare păcat, asta-i ca şi cum ai umbla cu vrăji; iertat să-ţi fie, căci nu ştii ce faci. Mai bine dă un acatist, roagă-te la crăiasa cerurilor, grabnica ocrotitoare şi miluitoarea tuturor, pentru sănătatea băiatului şi cere-i iertare pentru gândul acesta nesăbuit. Şi acum ascultă ce-ţi spun, Prohorovna: fecioru-tău o să vină curând, o să primeşti scrisoare de la el. Aşa o să fie, să ştii! Du-te şi fii pe pace. Fecioru-tău trăieşte, află de la mine.

— Dragul de el, Dumnezeu să te aibă în pază, binefăcătorul nostru, al tuturor, care te rogi pentru noi şi pentru păcatele noastre...

Stareţul, între timp, şi zărise în mulţime o ţărancă tânără, cu o faţă suptă de ofticoasă, care se uita la el ţintă, cu o privire de jar. Nu-l slăbea o clipă, rugându-l parcă din ochi, dar nu-şi lua inima în dinţi să se apropie de bătrân.

— Ce păs te aduce la mine, drăguţă?

— Dezleagă-mă, părinte, spuse femeia în şoaptă, răspicat, îngenunchind, şi, îndoindu-se din şale, atinse pământul cu fruntea. Am păcătuit, Sfinţia ta, şi mi-e teamă de păcatul ce-am săvârşit.

Stareţul se aşeză pe ultima treaptă şi femeia se apropie de el, târându-se în genunchi.

— Am rămas văduvă acum doi ani, începu ea tot pe şoptite, scuturată de un fior. Mult m-am canonit cât am fost măritată; după ce că era bătrân, bărbatu-meu mă zvânta în bătăi. Până ce a căzut la pat; şedeam şi mă uitam la el şi mă frământam: dacă s-o înzdrăveni şi s-o pune iar pe picioare, ce mi-o fi dat să mai pătimesc? şi atunci nu ştiu cum mi-a încolţit în minte gândul acela...

— Stai, stai, îi tăie vorba stareţul, şi-şi lipi urechea de buzele ei.

Femeia îşi urmă spovedania fără s-o mai poată auzi cineva. Nu avu prea multe de spus.

— Şi zici că sunt doi ani de atunci? întrebă stareţul.

— Da, taică părinte. La început nici nu mi-ar fi dat prin gând, pe urmă, însă, a intrat aşa ca o boală în mine şi mi