— Vii de departe?

— Păi să tot fie vreo cinci sute de verste.

— Te-ai spovedit?

— M-am spovedit, de două ori am fost de m-am spovedit.

— Şi ai primit împărtăşania?

— Am primit-o. Dar mi-e frică, taică părinte, mi-e frică să nu mor.

— De ce să-ţi fie frică, nu trebuie să te temi de nimic, nu te mai frământa cu firea. Numai căinţa să rămână trează în sufletul tău, şi Dumnezeu o să te ierte. Nu există şi nici nu poate să existe pe lumea asta păcat pe care atotputernicul să nu-l ierte când omul se căieşte cu adevărat. Nici un păcat omenesc nu poate fi atât de cumplit încât să istovească neţărmurita iubire a Celui-de-Sus. Cum poate, oare, un păcat să întreacă puterea iubirii cereşti? Tu cată numai să-ţi păstrezi căinţa şi alungă orice teamă din suflet. Crede, femeie, că Dumnezeu te iubeşte cât nici cu mintea nu poţi gândi, te iubeşte aşa păcătoasă cum eşti, te iubeşte tocmai pentru păcatul tău. S-a spus cândva că mai multă bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru zece drepţi. Mergi în pace şi nu te mai teme de nimic. Nu-ţi mai face sânge rău din pricina oamenilor şi nu ţine nimănui supărare dacă te-a obidit. Şi iartă-i toate păcatele răposatului, iartă-l în sufletul tău pentru tot ce ţi-a greşit şi împacă-te cu el pe deplin. Dacă în inima ta sălăşluieşte căinţa, înseamnă că iubeşti cu adevărat. Iar dacă iubeşti, Dumnezeu te va primi la sine... Iubirea plăteşte totul, răscumpără totul. Dacă eu, un biet păcătos ca şi tine, m-am înduioşat de soarta ta, daca mie mi s-a făcut milă, cu atât mai vârtos se va milostivi Dumnezeu. Iubirea este o comoara fără preţ, cu care poţi dobândi o lume întreagă, care-ţi îngăduie să răscumperi nu numai păcatele tale, dar şi pe ale altora. Du-te şi alungă orice teamă.

Făcu de trei ori cruce asupra ei şi-si desprinse apoi de la gât o iconiţă, pe care i-o atârnă de gât. Fără un cuvânt, femeia se aplecă din nou, atingând pământul cu fruntea. Stareţul se opinti să se ridice şi se uită înveselit la o femeie zdravănă cu un prunc în braţe.

— Vin din Vîşegorie, taică părinte.

— Şi ţi-ai rupt picioarele cale de şase verste cu copilaşul în braţe! Pentru ce ai venit?

— Păi, numai aşa, ca să te văd. Am mai fost la Sfinţia ta, sau poate m-ai uitat: Cum aşa, pare-mi-se mie că nu prea ai ţinere de minte, părintele, dacă m-ai uitat. Vorbea lumea pe la noi că-i fi bolnav, şi-atunci, ce mi-am zis, ia să mă duc să-l văz cu ochii mei. Şi-acu avusei parte să te văd; halal bolnav! Păi, Sfinţia ta, o să mai trăieşti încă douăzeci de ani, zău aşa, să te ţină Dumnezeu! şi-apoi, atâta omenire se roagă pentru Sfinţia ta, se poate să te prăpădeşti aşa, cu una cu două?

— Mulţumesc, fata mea, mulţumesc pentru bunătate.

— Păi, aş avea şi eu o rugăminte, mai nimica toată: uite aici şaizeci de copeici, părintele, dă-Ie cui vei socoti Sfinţia ta că-i mai nevoiaş ca mine. Că ce mă gândii eu pe drum: De ce să nu-i dau banii dumnealui, că ştie mai bine pe cine sa miluiască”.

— Mulţumesc, copila mea, mulţumesc, inimă de aur. Nu ştii cât mi-eşti de dragă! Aşa am să şi fac, să n-ai nici o grijă. Copilaşul din braţe e fetiţă?

— Fetiţă, Sfinţia ta, o cheamă Lizaveta.

— Blagosloveşte, Doamne, pe roaba ta şi pe pruncul ei – Lizaveta. Mi-ai luminat inima, măicuţă. Vă las cu bine, dragele mele, rămâneţi sănătoase, suflete scumpe, Domnul cu voi!

Şi după ce binecuvântă norodul, se retrase cu o adâncă plecăciune.

IV - O CUCOANĂ MAI PUŢIN CREDINCIOASĂ

Doamna cea străină, moşieriţa care asistase la întrevederea cu femeile din popor, lăcrimase tot timpul în tăcere, ştergându-şi mereu ochii cu batista. Era o cuconiţă de lume, o persoană cam exaltată, dar care totuşi nu era lipsită de calităţi. În momentul când stareţul, în sfârşit, se îndreptă spre ea, îl întâmpină plină de entuziasm.

— Nici nu vă puteţi închipui ce-am simţit privind scena asta înduioşătoare, am fost copleşită... îi mărturisi dânsa, şi se opri brusc, sugrumată de emoţie. O, înţeleg foarte bine de ce vă iubeşte poporul! şi mie mi-e drag poporul, şi vreau din toată inima să-l iubesc. Cum ar putea cineva să nu iubească un popor admirabil cum e poporul nostru rus, atât de naiv şi atât de sublim în acelaşi timp!

— Cum se simte fetiţa? Doreaţi să mai staţi de vorbă cu mine?

— O, m-am rugat cu lacrimi în ochi, am implorat, era gata să cad în genunchi şi să stau aşa îngenuncheată trei zile şi trei nopţi sub ferestrele Sfinţiei voastre în speranţa că până la urmă o să-mi îngăduiţi să intru! Am venit, făcătorule de minuni, să vă mărturisim recunoştinţa şi admiraţia ce v-o purtăm. Fiindcă aţi vindecat-o pe Liza mea, da, aţi vindecat-o. Acum sunt sigură ca s-a însănătoşit! şi când te gândeşti cum! Joi, da, nu mai departe decât joi, i-aţi citit la cap o rugăciune şi aţi binecuvântat-o cu mâinile astea. Abia aşteptam să venim încoace ca să le sărutăm în semn de recunoştinţă şi de adâncă veneraţie!

— Cum aşa, chiar s-a vindecat? Văd că e tot în fotoliu!

— Da, dar nu mai face aproape deloc febră peste noapte, de două zile, adică de joi, rosti doamna cu o înfrigurare nervoasă. Mai mult: a început să prindă putere în picioare. Azi-dimineaţă s-a sculat sănătoasă tun, a dormit toată noaptea. Priviţi-o numai ce rumenă e în obraji şi cum îi strălucesc ochişorii! Înainte plângea întruna, de nu mai ştiam ce să mă fac cu ea, iar acum râde, e veselă, fericită. Ne-a cerut azi s-o sculăm din pat şi a stat aşa un minut întreg în picioare, fără s-o ajute nimeni. A pus rămăşag cu mine că peste două săptămâni o să joace cadrilul. L-am chemat pe doctor, pe Herzenstube, care s-a mulţumit să ridice din umeri: „Mă mir, mă mir, zicea, nu