ştiu ce să cred” . Şi după toate astea aţi fi vrut să vă lăsăm în pace? Ne-ar fi răbdat inima să nu alergăm într-un suflet ca să vă mulţumim? Lise, mulţumeşte-i părintelui stareţ, ia să vedem cum ştii tu să-i mulţumeşti!

Obrăjorul drăgălaş, numai zâmbet, al fetiţei se făcu deodată serios şi, dând să se ridice din fotoliu cu ochii la stareţ, Liza îşi împreună minutele, dar în aceeaşi clipă o pufni râsul...

— El e de vină că m-a făcut să rid! strigă ea arătând spre Alioşa, cuprinsă de o furie copilăroasă, pentru că nu fusese în stare să se abţină şi izbucnise în râs.

Dacă în momentul acela cineva s-ar fi uitat la Alioşa, care stătea în picioare, la spatele stareţului, l-ar fi văzut îmbujorându-se tot. Ochii îi străluciră o clipă şi se plecară în pământ.

— Are o scrisorică pentru dumneata, Aleksei Fiodorovici... Ce mai faci, eşti bine, sănătos? interveni mămica, adresându-se tânărului şi întinzându-i o mânuţă impecabil înmănuşată.

Stareţul se întoarse şi-l privi mai atent. Tânărul se apropie de Liza cu un zâmbet stingherit, nefiresc, şi-i dădu mâna. Liza îşi ticlui o mutră cât se poate de serioasă.

— Din partea Katerinei Ivanovna, spuse copila, întinzându-i un bileţel. Te roagă să treci pe la dânsa cât de curând, dacă se poate chiar foarte curând, să n-o mai porţi cu vorba, să te duci negreşit.

— Mă roagă să mă duc? Eu, la dânsa... Dar pentru ce? se miră Alioşa. Şi căzu deodată pe gânduri.

— Cine ştie, probabil din pricina lui Dmitri Fiodorovici şi... poate a evenimentelor din ultima vreme, îl lămuri în două cuvinte mama fetei. Katerina Ivanovna a luat, în sfârşit, o hotărâre... dar că s-o poată îndeplini trebuie să stea mai întâi de vorbă cu dumneata... De ce? n-aş putea să-ţi spun, fiindcă nu ştiu nimic; stăruie totuşi să vii cât mai repede. Şi sunt convinsă c-o să-i asculţi rugămintea. Chiar dac-ar fi numai dintr-un sentiment creştinesc, şi încă ar trebui să te duci.

— N-am văzut-o decât o singură dată în viaţă, urmă Alioşa, care tot nu se putea dezmetici.

— O, este o fiinţă într-adevăr superioară, aş zice chiar mai presus decât noi!... E destul să-ţi aminteşti numai încercările prin care trece... Gândeşte-te numai cât a suferit şi cât mai suferă încă, gândeşte-te ce o mai aşteaptă şi de aci încolo... e îngrozitor, pur şi simplu îngrozitor!

— Bine, am să mă duc, zise Alioşa, după ce citi în fuga micul răvaş misterios, care nu cuprindea nici o lămurire, ci doar rugămintea stăruitoare de a veni neapărat.

— Ah, ce drăguţ eşti! Bravo, bravo! exclamă Lise, însufleţindu-se deodată. Şi eu, care-i spuneam mamei: sigur ci n-o să se ducă, un om ca dânsul, care-şi caută mântuirea! Ce suflet minunat! Totdeauna m-am gândit că trebuie să fii un om deosebit şi-mi face plăcere că pot să ţi-o spun acum!

— Lise! rosti apăsat doamna Hohlakova, dar în acea clipă îi veni să zâmbeascâ.

— Cum vad eu, ne-ai dat uitării, Aleksei Fiodorovici, nu mai vrei deloc să vii pe la noi, şi totuşi, Lise mi-a spus de vreo două ori până acum că numai cu dumneata se simte bine.

Alioşa îşi ridică spre ea ochii plecaţi în pământ şi, îmbujorându-se brusc, surâse iarăşi fără să ştie de ce. Bătrânul nu se mai uita însă la el. Intrase în vorbă cu călugărul străin, care, după cum am arătat, îl aştepta lângă jilţul Lizei. Părea un om simplu, adică din pătura cea mai de jos, cu o concepţie rudimentară şi nestrămutată asupra lumii, dar credincios şi dârz în felul lui. Călugărul îl încunoştinţă că venea din îndepărtatele ţinuturi nordice, din Obdorsk, de la Sf. Silvestru, o mânăstire săracă, unde erau nouă călugări cu totul. Stareţul îl binecuvântă şi-l pofti să vină la el în chilie când va dori.

— Cum vă încumetaţi să faceţi asemenea lucruri? îl întrebă pe nepusă masă monahul, arătând grav şi solemn spre Liza. Făcea aluzie la „tămăduirea” fetei.

— E încă prea devreme ca să vorbim despre asta. Dacă se simte mai uşurată, asta nu înseamnă că s-a vindecat pe deplin, e numai o îmbunătăţire a stării sale, care ar putea să aibă şi alte pricini. Dar dacă s-a întâmplat într-adevăr ceva, e numai din voinţa Celui-de-Sus. Totul vine de la Dumnezeu. Treci pe la mine, părinte, adăugă bătrânul, altminteri, cine ştie dacă am să te mai pot primi, sunt bolnav şi-mi dau seama că zilele îmi sunt numărate.

— O, nu, nu, Dumnezeu n-o să se îndure a vă răpi din mijlocul nostru, o să mai trăiţi încă mulţi, mulţi ani! protestă doamna Hohlakova. Ce fel de boală aveţi? Păreţi atât de sănătos, atât de vesel şi de fericit!

— E adevărat că azi mă simt mai bine ca niciodată, dar ştiu că este numai ceva trecător. Îmi cunosc boala fără greş. Iar dacă vi se pare că sunt vesel, trebuie să vă mărturisesc că nu mi-aţi fi putut prilejui o bucurie mai mare decât spunându-mi asta. Oamenii au fost făcuţi ca să fie fericiţi, şi numai acela care se simte pe deplin fericit este într-adevăr vrednic să-şi spună: „Am îndeplinit porunca Domnului pe acest pământ”. Dreptcredincioşii, sfinţii, mucenicii au fost cu toţii fericiţi.

— Ah, ce înălţătoare cuvinte şi luminoase! rosti doamna entuziasmată. Tot ce spune Sfinţia voastră pătrunde până în adâncul sufletului. Şi cu toate acestea, vedeţi, fericirea... unde este fericirea? Cine poate să spună că este cu adevărat fericit? Oh, dacă aţi fost atât de bun şi ne-aţi îngăduit să vă vedem din nou astăzi, ascultaţi tot ce n-am apucat să vă spun data trecuta, tot ce n-am îndrăznit să vă spun, un lucru care mă chinuieşte cumplit de atâta amar de vreme! Fiindcă sufăr, părinte, iertaţi-mă, dar sufăr... Şi, cu un gest avântat şi plin de fervoare, doamna îşi împreună mâinile.

— De ce?

— Sufăr... pentru că îmi lipseşte credinţa...

— Credinţa în Dumnezeu?

— O, nu, nu, nici măcar n-aş îndrăzni să mă gândesc la aşa ceva, dar viaţa viitoare e învăluită într-un mister atât da adânc! şi nimeni, nimeni pe lume n-ar putea să dezlege vreodată această enigmă! Ascultaţi-mă, tămăduitorule, dumneavoastră, care