cunoaşteţi toate cutele sufletului omenesc; fireşte, nu pot să vă cer să aveţi absolută încredere în mine, dar vă asigur, vă dau cuvântul meu că ceea ce vă spun acum nu porneşte din uşurinţă şi că gândul vieţii de dincolo de mormânt e într-adevăr chinuitor pentru mine, e o suferinţă cumplită, mă înspăimântă, mă face să mă cutremur... Şi nu ştiu cui să mă adresez, niciodată n-am îndrăznit să întreb pe cineva... Abia în clipa asta mi-am luat inima în dinţi şi m-am destăinuit Sfinţiei voastre... O, Doamne, nu ştiu ce o să credeţi acum despre mine! încheie ea, ridicând braţele spre cer.

— Părerea mea nu trebuie să vă neliniştească, răspunse stareţul. Sunt convins că suferinţa dumneavoastră e sinceră.

— Oh, nici nu ştiu cum să vă mulţumesc! Vedeţi, închid ochii şi mă gândesc: dacă toată lumea crede, atunci de unde vine credinţa asta? După unii, credinţa s-ar fi născut, în primele timpuri, din spaima de care oamenii erau cuprinşi în faţa fenomenelor copleşitoare ale naturii şi că, în realitate, n-ar exista nimic. Şi atunci îmi spun: o viaţă întreagă am crezut şi, totuşi, dacă după moarte n-o să fie nimic decât „buruienile crescute pe mormânt”, cum spune nu ştiu care scriitor... E groaznic! Cum aş putea să-mi recapăt credinţa? Ca să spun drept, n-am crezut cu adevărat decât în copilărie, când eram mică de tot; credeam însă numai aşa, mecanic, fără să mă gândesc la nimic... Dar cum, cum aş putea să ajung astăzi să mă conving? De aceea am venit acum la Sfinţia voastră, cu plecăciune, să vă rog a mă lumina. Dacă las să-mi scape şi prilejul acesta, n-o să mai găsesc pe nimeni să-mi răspundă la asemenea întrebare, oricât mi-ar fi dat să mai trăiesc. Ce argumente să-mi aduc mie însămi ca să mă conving? Vai de sufletul meu! Mă uit în jur şi văd că nimeni nu se sinchiseşte, sau aproape nimeni, că nimeni nu se gândeşte la asta, că numai eu mă frământ aşa. Este ceva cumplit, vă spun, cumplit!

— De bună seamă. Şi totuşi, nu se poate dovedi nimic, trebuie numai să crezi.

— Dar cum? Cum?

— Prin experienţa unei iubiri active. Străduiţi-vă să-i iubiţi pe cei din preajma dumneavoastră, să-i iubiţi din toată inima şi neprecupeţit. Pe măsură ce iubirea va triumfa, veţi ajunge să vă convingeţi şi de existenţa lui Dumnezeu şi să credeţi în nemurirea sufletului. Iar dacă iubirea de aproape se va desăvârşi printr-o deplină uitare de sine, atunci veţi crede neapărat, şi nici o îndoială nu va mai putea să se strecoare în sufletul dumneavoastră. Este un mijloc pe care atâţia l-au încercat, şi vă puteţi bizui că-i într-adevăr aşa cum vă spun.

— Iubire activă? Mi-aţi dat încă o problemă de dezlegat, şi ce problemă, o, ce problemă! Vedeţi dumneavoastră, mi-e atât de dragă umanitatea, încât – nu ştiu dacă o să mă credeţi – aş vrea uneori să renunţ la tot, să părăsesc tot ce am, chiar şi pe Lise, şi să mă fac soră de caritate. Închid ochii, mă gândesc şi visez, şi în asemenea clipe simt în mine o putere de nebiruit. Nici un fel de răni, nici un fel de plăgi, chiar pline de puroi, nu m-ar putea face să mă dau în lături. Le-aş spăla şi le-aş obloji cu mâinile mele, aş sta de veghe la căpătâiul suferinzilor, aş fi gata chiar să sărut rănile acelea deschise...

— Asta înseamnă foarte mult şi e bine că nutriţi asemenea gânduri. Poate că odată şi odată, din întâmplare, veţi face într-adevăr o faptă bună.

— Da, dar cât am s-o pot duce aşa? urmă doamna cu pasiune, aproape cu frenezie. Asta-i întrebarea esenţială şi, în acelaşi timp, cea mai chinuitoare din toate câte mă frământă. Închid uneori ochii şi mă întreb: „Cât ai s-o poţi duce aşa, oare, din momentul când ai ales calea asta? Dar dacă bolnavul, ale cărui plăgi te osteneşti să le speli, n-o sa dea nici o dovadă de recunoştinţă, atunci, imediat? Dacă, dimpotrivă, o să fie capricios, sâcâindu-te în fel şi chip, fără a preţui câtuşi de puţin şi fără a-şi da seama că tu-l slujeşti cu devotament, o să strige la tine tot timpul, dacă o să-ţi poruncească în tot momentul să-i aduci ba una, ba alta, sau poate chiar o să te reclame superiorilor tăi (aşa cum se întâmplă cu mai toţi oamenii pe patul de suferinţa), ce-o să faci atunci? Dacă iubirea ta o să se irosească în van?” şi, vă rog să mă credeţi, m-am cutremurat când mi-am dat seama ca singurul lucru care ar putea să stingă flacăra iubirii mele pentru umanitate, s-o stingă imediat, este nerecunoştinţa. Într-un cuvânt, sunt un om care munceşte pentru plată şi cere plata pe loc, vreau adică să fiu lăudată, iar dragostea pe care o dăruiesc să fie recompensată cu dragoste. Altfel nu, nu sunt în stare să iubesc!

Confesiunea ce semăna cu o autoflagelare părea să fi atins punctul culminant; isprăvind ce avea de spus, femeia se uită la stareţ cu o privire sfidătoare.

— Acelaşi lucru mi l-a mărturisit cândva un medic, e mult de atunci, rosti stareţul. Era un om în vârstă şi fără doar şi poate inteligent. Vorbea cu aceeaşi sinceritate ca şi dumneavoastră, şi, deşi părea că glumeşte, glumea cu amărăciune -”Mie, zicea el, mi-e dragă umanitatea, şi totuşi, mă surprinde un lucru: cu cât mi-e mai dragă umanitatea în general, cu atât îi iubesc mai puţin pe oameni, adică pe indivizii izolaţi. În visurile pe care le urzesc, mi se destăinuia el, adeseori simt o dorinţă pătimaşă de a sluji umanitatea, şi poate că într-adevăr aş primi chiar să port crucea pentru alţii, dacă aşa ar cere împrejurările, şi cu toate astea nu mă simt în stare să stau două zile la rând în aceeaşi odaie cu altcineva, o ştiu din experienţă. Faptul că mai e cineva lângă mine, prezenţa unui alt om mă scoate din fire, îmi zgândăreşte amorul propriu, îmi stinghereşte libertatea. Ajunge o singură zi ca să ajung să-l urăsc, oricât ar fi el de cumsecade: