pe unul pentru că mănâncă prea încet, pe altul pentru că are guturai şi-şi suflă mereu nasul. Eu, îmi mărturisea el, din clipa când vin în contact cu oamenii, ajung să le fiu duşman. În schimb, nu ştiu cum se face, dar am constatat că, de fapt, cu cât urăsc mai mult indivizii luaţi în parte, cu atât dragostea mea pentru umanitate în general e mai fierbinte.”

— Şi ce-i de făcut? Ce-i de făcut în cazul ăsta? Trebuie să renunţi la orice speranţă?

— Ba nu, e de ajuns deocamdată că problema asta vă frământă. Încercaţi tot ce se poate, şi Cel-de-Sus va ţine seamă de străduinţele dumneavoastră. E încă destul de mult ce-aţi făcut până acum, de vreme ce aţi căutat să vă cunoaşteţi cât mai adânc şi cu toată sinceritatea! Dar dacă mi-aţi vorbit acum atât de deschis numai ca să vă laud, atunci probabil iubirea activă de care v-am vorbit mi-e teamă că n-o să vă ducă la nimic; totul o să rămână doar un vis, iar viaţa va trece ca o nălucă. Până la urmă, o să uitaţi şi de viaţa viitoare, şi o să găsiţi împăcarea în propria dumneavoastră persoană.

— Mi-aţi dat lovitura de graţie! Abia acum, în momentul când aţi rostit aceste cuvinte, mi-am dat seama că nu aşteptam decât laude pentru sinceritatea mea, atunci când v-am mărturisit că n-aş putea îndura nerecunoştinţa! Aţi ghicit ce se petrece în sufletul meu şi m-aţi ajutat să mă înţeleg, m-aţi pus faţă-n faţă cu mine însămi, mi-aţi arătat ce fel de om sunt!

— Adevărat? Dacă-i aşa, după această mărturisire, cred că sunteţi fără doar şi poate sinceră şi că aveţi o inimă bună. Şi chiar dacă nu veţi afla încă fericirea, să nu uitaţi că sunteţi pe drumul cel bun şi căutaţi să nu-l părăsiţi niciodată. Şi mai ales feriţi-vă de minciuna, de orice fel de minciună, luaţi seama să nu vă minţiţi singură. Să nu scăpaţi o clipă din ochi minciuna, tot timpul s-o aveţi în faţă în orice moment, înlăturaţi orice aversiune, fie că-i vorba de alţii, fie chiar de dumneavoastră, căci tot ce vi se poate părea respingător privind în sufletul dumneavoastră, se luminează şi se curăţeşte din clipa când v-aţi dat seama de asta. Înlăturaţi de asemenea teama din inima dumneavoastră, deşi teama nu este decât urmarea firească a oricărei minciuni. Iar dacă s-ar întâmpla să aveţi momente de laşitate, pe drumul ce duce spre iubire, nu trebuie să vă speriaţi, după cum nici faptele rele nu trebuie să vă înspăimânte prea mult. îmi pare rău că nu vă pot spune ceva mai îmbucurător, dar să ştiţi că faţă de iubirea contemplativă, dragostea activă pare aprigă şi înfricoşătoare. Iubirea contemplativa este însetată de fapte mari, de lucruri pe care să le înfăptuieşti numaidecât şi în aşa fel, ca toată lumea să le vadă. Iubirea contemplativă te poate îndemna chiar să-ţi jertfeşti viaţa, cu condiţia numai să ţi-o jertfeşti cât mai repede, ca pe scenă, sub privirile tuturor, ca să primeşti aplauze. În timp ce dragostea vie înseamnă străduinţă necontenită şi stăpânire de sine, pentru unii poate chiar o adevărată ştiinţă. Pot să vă spun, totuşi, că în clipele când veţi descoperi cu groaza că toate străduinţele dumneavoastră s-au irosit în van şi când vi se va părea că în loc să vă apropiaţi cât de cât de ţelul dorit, v-aţi îndepărtat şi mai mult de el, în clipa aceea puteţi fi încredinţată că l-aţi atins; atunci veţi simţi lămurit puterea minunată a lui Dumnezeu, care n-a încetat să vă iubească şi care v-a călăuzit, fără să ştiţi, pas cu pas. Îmi pare rău că nu pot să mai zăbovesc, sunt aşteptat. La revedere.

Doamna plângea.

— Lise, Lise, tresări ea speriată, binecuvântaţi-o, vă rog, binecuvântaţi-o!

— Nu merită s-o iubească cineva. Am văzut cum s-a ţinut tot timpul de ghiduşii, glumi stareţul. Ce ai cu Alioşa de-l necăjeşti mereu?

Într-adevăr, Lise îşi găsise o joacă de care părea prinsa cu totul. Încă de data trecută, când mai venise aici, observase că Alioşa se ruşina de dânsa şi se ferea s-o privească, ceea ce o înveselea peste măsură. De aceea stătea la pândă tot timpul, doar-doar îl va surprinde uitându-se la ea; nemaiputând îndura privirea aceea pironită atât de stăruitor asupra lui, fără să vrea, Alioşa ridica la un moment dat ochii, împins parcă de o putere irezistibilă, şi atunci fata îl înfrunta cu un zâmbet triumfător. Alioşa se fâstâcea şi mai tare şi nu mai putea de necaz. în cele din urmă, ca să scape de ea, se ascunse la spatele stareţului. După câteva clipe însă, atras de aceeaşi putere irezistibilă, întoarse iarăşi capul, să observe dacă tot îl mai pândea, şi o văzu pe Lise aplecată peste braţul fotoliului, gata-gata să cadă, cu ochii la el, aşteptând cu nesaţ clipa când tânărul o va privi din nou, iar când, în sfârşit, îl prinse că se uita la ea, începu să râdă cu atâta poftă, încât bătrânul nu se mai putu stăpâni:

— De ce nu-i dai pace, ştrengăriţo?

Lise roşi deodată, ochişorii îi scăpărară mânioşi şi întunecându-se deodată la faţă, izbucni, indignată şi nervoasă.

— Dar el de ce m-a uitat? A uitat tot, tot! îl învinui ea cu aprindere. M-a purtat în braţe când eram mică, ne jucam mereu împreună. Ştiţi că el m-a învăţat să citesc? Acum doi ani, când şi-a luat rămas-bun, mi-a făgăduit că n-o să mă uite niciodată, că toată viaţa o să rămânem prieteni, toată viaţa! şi acum, poftim! i-e frică de mine. Ce, crede c-o să-l mănânc? De ce nu vrea să se apropie, de ce nu vorbeşte cu mine? Pentru ce nu mai vine pe la noi? Sau poate că nu-l lăsaţi dumneavoastră... Ştiu doar că poate să meargă unde pofteşte. Frumos mi-ar şedea să-l trag de mânecă? Ar putea foarte bine să-şi amintească şi singur, dacă nu m-a uitat. Nu, dumnealui caută mântuirea sufletului! De ce l-aţi pus să se îmbrace cu un anteriu aşa de lung?... Parcă văd c-o să cadă în nas când o lua-o la fugă...

Şi,