cuprinsă de o veselie năprasnică, îşi acoperi faţa cu palmele şi izbucni într-un râs nervos, tăcut, în hohote, aşa cum râdea de obicei, cutremurându-se toată. Bătrânul o asculta cu zâmbetul pe buze şi o binecuvântă cu duioşie; fata îi sărută mâna, apoi o duse brusc ia ochi şi începu să plângă.

— Să nu vă supăraţi pe mine, sunt o proastă, nu-s bună de nimic... Şi Alioşa are poate dreptate, da, da, are dreptate că nu mai vrea să aibă de-a face cu un caraghios de copil...

— Lasă că-i spun eu să vină neapărat, rosti stareţul hotărât.

 

 

V - AMIN! AMIN!

 

Stareţul lipsise aproape douăzeci şi cinci de minute. Trecuse de douăsprezece şi jumătate, şi Dmitri Fiodorovici, care pusese atâta lume pe drumuri, tot nu venise. Între timp însă oaspeţii parcă uitaseră cu totul de el, şi, în momentul când stareţul se întoarse la el în chilie, îi găsi în toiul unei discuţii din cele mai însufleţite. De vorbit, vorbeau mai mult Ivan Fiodorovici şi cei doi ieromonahi. Miusov încerca şi el să strecoare câte un cuvânt, arătându-se foarte dispus să ia parte la discuţie, deşi nici de astă dată nu avu mai mult noroc, fiindcă după cum se vedea, nu i se dădea prea mare atenţie, aproape nici nu catadicseau să-i răspundă, ceea ce nu făcea decât să-i sporească şi mai mult enervarea. Mai încercase el şi altă dată să polemizeze cu Ivan Fiodorovici, şi nu putea să accepte cu sânge rece indiferenţa pe care acesta o afişa faţă de persoana lui. „Până acum cel puţin mă consideram pe picior de egalitate cu tot ce poate fi mai progresist în Europa, se gândea în sinea lui, dar, cum văd eu, tânăra generaţie nici nu se sinchiseşte de noi.” Fiodoi Pavlovici, care-şi dăduse cuvântul să stea liniştit şi să nu sufle o vorbă, tăcea chitic, mulţumindu-se să-şi observe cu un zâmbet ironic vecinul, peste măsură de încântat că-l vede stând ca pe ace. Avea el de mult o poliţă pe care voia să i-o plătească şi acum pândea momentul potrivit. În cele din urmă, nemaiputându-se stăpâni, se aplecă peste umărul lui Piotr Aleksandrovici, căutând să-i facă în ciudă:

— Ştii de ce n-ai plecat adineauri, după istoria aceea cu sărutarea duioasă, şi ai binevoit să rămâi mai departe în mijlocul unor oameni care nu-ţi fac nici o cinste? Vrei să-ţi spun eu? Fiindcă te-ai simţit umilit, rănit în amorul propriu, şi ai rămas numai ca să-ţi iei revanşa, să arăţi cât eşti de inteligent. Şi nici n-ai să mai pleci până n-o să dovedeşti că eşti într-adevăr inteligent.

— Iar începi? Te înşeli, ai să vezi c-o să plec imediat.

— Ba nu, sunt convins c-o să pleci ultimul, ascultă-mă pe mine, ultimul! îl zgândări din nou Fiodor Pavlovici.

Duelul acesta de cuvinte era în toi în momentul când intră bătrânul pe uşă.

Discuţia încetă pentru o clipă, dar, după ce se aşeză la locul lui, stareţul se uită prietenos la oaspeţii săi, ca şi cum i-ar fi poftit să continue. Alioşa, care cunoştea tâlcul fiecărui gest al lui, îşi dădea seama că era peste măsură de obosit şi că făcea un imens efort ca să mai rămână. În ultima vreme, din pricina bolii şi a slăbiciunii, i se întâmpla uneori să-şi piardă cunoştinţa. În momentul acela i se răspândise pe faţă paloarea premergătoare leşinului şi buzele-i erau aproape albe. După cum se vedea, totuşi, monahul nu voia să tulbure adunarea, ca şi cum ar fi urmărit ceva, cu un anumit scop – dar care? De aceea Alioşa nu-l slăbea o clipă din ochi.

— Vorbeam tocmai despre un articol foarte interesant pe care l-a scris dumnealui, începu părintele Iosif, bibliotecarul, arătând spre Ivan Fiodorovici. Domnia sa trage unele concluzii noi, dar, cel puţin aşa mi se pare mie, ideea pe care o susţine are două tăişuri. Articolul dumnealui este, de fapt, un răspuns adresat unui arhiereu care a scris o carte despre laicizarea forurilor de judecată bisericeşti şi extinderea jurisdicţiei ecleziastice...

— Punctul dumnealui de vedere, urma părintele bibliotecar, în problema laicizării jurisdicţiei bisericeşti este cât se poate de interesant: pe cât se pare, combate ideea despărţirii bisericii de puterea de stat.

— Interesant, într-adevăr, dar în ce sens? întrebă stareţul. Ivan Fiodorovici îi răspunse, nu însă condescendent şi plictisit, aşa cum se temuse Alioşa c-o să se întâmple, ci cât se poate de prevenitor, cumpănit, cu modestie şi după toate aparenţele, fără nici un fel de gând ascuns.

— Am pornit de la teza că această confuzie între elementele primordiale, adică între fondul însuşi al noţiunilor de biserică şi de stat, luate separat, va dăinui de bună seamă cât lumea şi pământul, deşi – în sine – este cu neputinţă de conceput. În privinţa asta nu ştiu dacă se va putea ajunge vreodată nu numai la o stare de lucruri normală, dar nici măcar la o soluţie acceptabilă, fiindcă totul se întemeiază, de fapt, pe o eroare. După mine, un compromis între stat şi biserică, în anumite probleme cum ar fi, de pildă, justiţia, în esenţa ei pură şi desăvârşită, este absolut imposibil. Ierarhul, a cărui părere am combătut-o, susţine că biserica ocupă un loc precis şi bine determinat în stat. La care eu i-am obiectat că, dimpotrivă, biserica trebuie să cuprindă în sânul ei statul întreg, iar nu să ocupe numai un colţişor în alcătuirea lui, şi că dacă acest lucru – din cine ştie ce motive – nu poate fi realizat în momentul de faţă, el trebuie să constituie, de fapt, scopul primordial şi nemijlocit în dezvoltarea ulterioară a întregii societăţi creştine.

— Aveţi perfectă dreptate! îi sări în ajutor cu toată hotărârea, deşi dând semne de nervozitate, părintele Paisie, cărturarul cel scump la vorbă.

— Ştiţi cum se cheamă asta: ultramontanism{20} pur şi simplu! interveni Miusov scos din răbdări, schimbându-şi poziţia picioarelor.

— Nu există munţi la noi în ţară! i-o reteză scurt părintele Iosif, apoi, întorcându-se către stareţ: între altele, dumnealui se ridică împotriva următoarelor păreri „fundamentale şi esenţiale”, afirmate de adversarul său, care, vă rog să luaţi aminte, este o faţă bisericească.