În primul rând: „Nici o asociaţie nu poate şi nu trebuie să-şi atribuie puterea de a dispune de drepturile civile şi politice ale membrilor ei”. În al doilea rând: „Puterea judecătorească penală şi civila nu trebuie să aparţină bisericii, fiind incompatibilă cu existenţa ei ca instituţie divină şi ca asociaţie cu scopuri religioase” şi, în sfârşit, în al treilea rând că: „Biserica nu este o împărăţie din lumea aceasta.”

— Ce ruşine! cum poate să se joace aşa cu cuvintele o faţă bisericească! îi luă vorba din gură părintele Paisie, care şedea ca pe ghimpi, apoi, întorcându-se către Ivan Fiodorovici: Am citit şi eu lucrarea criticată de domnia ta şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor când am văzut negru pe alb: „Biserica nu este o împărăţie din lumea aceasta”. Dacă n-ar fi din lumea aceasta, n-ar mai fi existat pe faţa pământului. În sfânta evanghelie vorbele acestea au cu totul alt înţeles. Şi nu-i îngăduit nimănui să se joace cu asemenea cuvinte. Domnul nostru Iisus Hristos a venit pe lume ca să statornicească biserica pe pământ. Împărăţia cerurilor nu este bineînţeles din lumea asta, stăpânirea ei se află în slavă, deci nu putem ajunge la ea decât prin mijlocirea bisericii, ale cărei temelii au fost puse aici, pe pământ, unde s-a statornicit. De aceea mi se pare nepermis, ba chiar ruşinos să faci calambururi sau jocuri de societate pe socoteala unor lucruri ca astea. Biserica este într-adevăr o împărăţie; menirea ei este să stăpânească lumea, şi până la urma stăpânirea aceasta nu se poate să nu cuprindă întreg pământul, aşa cum ni s-a făgăduit...

Părintele Paisie tăcu brusc ca şi cum ar fi vrut să-şi înfrângă vorbele. După ce-l ascultă cu toată deferentă şi atenţia cuvenite, Ivan Fiodorovici continuă cât se poate de calm, cu aceeaşi bunăvoinţă şi simplitate, adresându-se de astă dată stareţului:

— Iată ideea de la care am pornit în articolul scris de mine: creştinismul a apărut în antichitate – în primele trei veacuri după Hristos, numite apoi ale erei noastre – constituit numai ca o biserică, fiind exclusiv o biserică. Mai târziu, când statul roman păgân a hotărât să treacă la creştinism, lucrurile s-au petrecut în aşa fel, după cum era şi de aşteptat, încât, devenind creştin, statul roman s-a mulţumit să înglobeze în componenţa sa biserica, rămânând mai departe un stat păgân în foarte multe dintre manifestările sale. Fără îndoială că aşa trebuia să se întâmple. Roma, ca stat, a rămas încă prea mult legată de civilizaţia şi de înţelepciunea păgână; e destul să ne gândim numai la obiectivele şi chiar la bazele statului, care au rămas aceleaşi. În ceea ce priveşte biserica lui Hristos, intrând în componenţa statului, n-a putut, fără îndoială, să renunţe la nici unul dintre fundamentele ei, la nici o fărâmă din piatra de temelie pe care fusese aşezată, după cum tot aşa nu putea să urmărească alte ţeluri decât cele statornicite cu străşnicie şi desemnate de Dumnezeu, între altele să transforme întreaga lume – şi deci şi vechiul stat păgân – încorporând-o bisericii. Aşa că (adică pentru a-şi atinge ţelul pe care şi l-a propus în viitor) nu biserica este aceea care trebuie să-şi caute un loc bine limitat în stat ca „oricare asociaţie publică” sau ca „o asociaţie cu scopuri religioase” (aşa cum spune autorul respectivei lucrări), ci, dimpotrivă, orice stat pământean trebuie odată şi odată să se identifice cu biserica, să ajungă să se contopească cu ea, renunţând la orice alte obiective incompatibile cu biserica. Ceea ce nu înseamnă că statul va fi pus într-o situaţie de inferioritate, că onoarea şi mândria lui de stat puternic vor fi ştirbite cumva şi nici gloria conducătorilor lui, ci va ajunge doar să părăsească o concepţie greşită, încă păgână şi prost orientată, mergând pe drumul cel drept, singurul care duce spre ţelurile veşnice. Iată de ce autorul cărţii Bazele jurisdicţiei asupra mirenilor ar fi fost mai aproape de adevăr dacă, examinând şi preconizând aceste baze, le-ar fi privit ca pe un compromis temporar, şi nimic mai mult, necesar vremurilor noastre încă imperfecte şi pline de păcate. Dar din momentul în care autorul îndrăzneşte să afirme că fundamentele preconizate de dânsul – şi pe care adineauri părintele Iosif le-a menţionat în parte – sunt imuabile, spontane şi eterne, înseamnă că se ridică pur şi simplu împotriva bisericii şi a sfintei sale meniri, eterne şi imuabile. Iată, în linii generale, teza pe care o susţine articolul meu.

— Adică, în două cuvinte, zise din nou părintele Paisie apăsând pe fiecare vorbă, după unele teorii, care s-au limpezit pe deplin abia în secolul nostru, al nouăsprezecelea, biserica trebuie să se transforme în stat, ca şi cum ar trece de la o stare inferioară la una superioară, ca până la urmă să fie complet absorbită de el, făcând loc ştiinţei, spiritului vremii şi civilizaţiei. Dacă nu vrea şi încearcă să opună rezistenţă – i se oferă un locşor bine delimitat în stat, şi încă sub controlul acestuia, aşa cum vedem că se întâmplă peste tot în ţările Europei contemporane. După concepţia şi credinţa noastră rusească însă, nu biserica este aceea care trebuie să se identifice cu statul, trecând de la o situaţie inferioară la una superioară, ci statul trebuie să sfârşească prin a se învrednici să ajungă a se confundă cu biserica, să nu mai fie nimic altceva. Amin, amin!

— Ce să spun acum, c-am mai prins puţin curaj! râse ironic Miusov, schimbându-şi din nou poziţia picioarelor. După câte înţeleg eu, ăsta înseamnă realizarea unui ideal infinit de îndepărtat, menit să se înfăptuiască la cea de-a doua venire a lui Hristos. Mă rog, dacă asta vă face plăcere! Un minunat vis utopic pe tema dispariţiei războaielor, a diplomaţilor, a băncilor etc. Ceva ce seamănă întrucâtva cu socialismul. Şi eu, care credeam că e vorba de un lucru serios şi că biserica va începe să judece chiar acum cazurile penale, condamnând infractorii, de pildă, la pedeapsa cu bătaia, la ocnă, ba poate chiar şi la moarte!

— Chiar dacă în momentul de faţă n-ar exista pentru mireni decât foruri de