judecată ecleziastice, biserica tot n-ar trimite pe nimeni la ocnă, nici la moarte. Fiindcă atunci crima şi modul în care este privită ar trebui să se schimbe radical – bineînţeles treptat, nu chiar aşa brusc şi nu imediat, totuşi destul de curând – răspunse liniştit, fără să clipească, Ivan Fiodorovici.

— Vorbeşti serios? întrebă Miusov, privindu-l atent.

— Dacă n-ar exista pe lume decât biserica, ea s-ar mulţumi să-l excomunice din sânul ei pe cel care s-a făcut vinovat de o nelegiuire sau care nu-i da ascultare, n-ar reteza capul nimănui, continuă Ivan Fiodorovici. Şi atunci, vă întreb, ce o să facă omul lovit de anatemă, unde o să se ducă? Fiindcă, în orice caz, va fi silit să se rupă de oameni, aşa cum se întâmplă acum, dar şi de Hristos. Prin crima lui el nu s-ar ridica numai împotriva oamenilor, ci şi împotriva bisericii lui Hristos. Fireşte, în sensul strict al cuvântului, lucrurile stau şi acum tot aşa numai că nu sunt mărturisite deschis; de aceea, deseori, conştiinţa criminalului se mulţumeşte cu un compromis: „Am furat, zice el, dar n-am păcătuit împotriva bisericii, deci nu sunt duşmanul lui Hristos”, iată cum gândeşte de foarte multe ori astăzi un criminal, pe când atunci când biserica va fi ajuns să ia locul statului, va fi greu să-ţi mai faci asemenea socoteli decât doar cine ştie, tăgăduind biserica aşa cum e statornicită pe faţa pământului. „Toţi greşesc, toată lumea s-a abătut de la drumul cel drept, biserica în care cred ei se întemeiază pe minciună, numai eu, ucigaşul şi furul, reprezint adevărata biserică creştină.” Este foarte greu totuşi să judeci aşa, ar însemna să faci un efort extraordinar şi să fii pus în anumite condiţii care nu se întâlnesc decât foarte rar. Şi acum să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă: să considerăm modul în care biserica priveşte crima; nu credeţi oare că punctul ei de vedere – aproape păgân – în asemenea cazuri ar trebui să se schimbe radical şi că în locul unui procedeu mecanic, constând în tăierea mădularului bolnav, aşa cum se procedează astăzi pentru apărarea societăţii, ar trebui să se instaureze – de astă dată cu adevărat, nu numai în aparenţă – ideea renaşterii omului, ideea reînvierii şi a izbăvirii lui?...

— Stai, stai, ce vrei să spui adică?...Iar nu mai înţeleg nimic, îl întrerupse Miusov. Iar o utopie. Ceva indistinct, fără cap şi fără coadă, de neînţeles. Ce-i aceea excomunicare? Despre ce fel de excomunicare e vorba? Am impresia că-ţi râzi de noi, Ivan Fiodorovici.

— De fapt, aşa se şi întâmplă chiar în momentul de faţa, rosti deodată stareţul, şi toată lumea se întoarse către el. Dacă n-ar fi biserica, făptaşul n-ar întâlni nici o stavilă în calea fărădelegilor lui şi nici nu s-ar teme de pedeapsa viitoare, cea adevărată, nu procedeul mecanic despre care vorbeai dumneata şi care, de cele mai multe ori, nu face decât să-l înrăiască. Ispăşirea adevărată, singura care da roade şi care, înfricoşând, totodată şi împacă sufletul, este aceea care izvorăşte din propria ta conştiinţă.

— Dacă-mi daţi voie, cum vine asta? întrebă cu vădit interes Miusov.

— Iată cum, răspunse bătrânul. Toate pedepsele existente, deportarea, ocna, la care se mai adăuga odinioară şi bătaia, nu reuşesc să îndrepte, şi mai ales nu înfricoşează aproape pe nimeni, în timp ce numărul crimelor săvârşite, departe de a scădea, sporeşte mereu. Cred că-mi daţi dreptate, nu-i aşa? Aşadar, societatea nu este câtuşi de puţin apărată, căci, deşi mădularul bolnav este retezat printr-un procedeu mecanic şi lepădat cât mai departe ca să nu mai fie sub ochii tuturor, în locul nelegiuitului pedepsit apărând pe loc încă unul, poate chiar doi. Dacă există ceva care ocroteşte societatea, chiar în vremurile noastre, îl îndrumează pe făptaş pe calea cea bună şi face din el alt om, este numai şi numai legea lui Hristos, lege care vorbeşte prin glasul conştiinţei sale. Numai atunci când ajunge să-şi recunoască vina ca fiu al societăţii lui Hristos, deci ca fiu al bisericii, nelegiuitul se va recunoaşte vinovat şi faţă de societate, adică tot faţă de biserică. Prin urmare, chiar în momentul de faţă nelegiuitul este pus în situaţia de a-şi recunoaşte vinovăţia numai şi numai în faţa bisericii, şi nicidecum în faţa statului. Dar, dacă judecata ar fi în mâinile societăţii întruchipate în biserică, ar şti atunci cui să-i ridice anatema şi pe cine să primească iarăşi în sânul ei. Aşa cum se află acum însă, biserica neavând dreptul de a judeca, ci doar pe acela de a condamna moralmente, renunţă de bunăvoie la pedepsirea vinovatului. Ea nici nu-l excomunică, şi nici nu-l lasă în părăsire, lipsindu-l de poveţele ei părinteşti. Mai mult chiar, caută să păstreze neştirbită legătura creştinească, duhovnicească, normală cu făcătorul de rele: îngăduindu-l la slujbele bisericeşti, împărtăşindu-l cu sfintele daruri, miluindu-l şi purtându-se cu el mai curând aşa cum te porţi cu un prizonier decât cu un vinovat. Doamne! Ce s-ar face condamnatul dacă societatea creştină, adică biserica, l-ar îndepărta din sânul ei, aşa cum îl desprinde de trupul societăţii şi-l îndepărtează legile civile? Ce s-ar întâmpla cu el dacă şi biserica l-ar osândi, excomunicându-l, după ce va fi fost pedepsit mai înainte de legile statului? N-ar putea fi deznădejde mai cumplită, cel puţin pentru criminalul rus, căci rusul, chiar criminal fiind, tot mai păstrează credinţa în Dumnezeu. Cine ştie ce lucru înfricoşător s-ar petrece în sufletul lui! Poate, cuprins de disperare, nelegiuitul şi-ar pierde cu desăvârşire credinţa, şi atunci... ce s-ar întâmpla?... Aidoma unei mame duioase şi iubitoare însă, biserica renunţă de bunăvoie să-l pedepsească, fiindcă şi aşa vinovatul a fost destul de greu năpăstuit de legile statului şi trebuie să rămână lângă el cineva care să-i aline suferinţa. Biserică renunţă de bunăvoie la pedeapsă în primul rând pentru că justiţia bisericească este singura adevărată, şi ca atare nu se poate asocia nici fizic, nici spiritual – fie chiar în mod provizoriu – cu o altă justiţie, în cazul acesta nu avem dreptul să cădem la nici un fel de compromisuri. Se spune că în străinătate criminalul rareori are mustrări de