conştiinţă, şi asta numai fiindcă doctrinele moderne întăresc în sufletul lui credinţa că fărădelegea pe care a săvârşit-o nu este de fapt o crimă, ci o răzvrătire împotriva stăpânirii care-l asupreşte pe nedrept. Societatea îl elimină din sânul ei în mod cu totul mecanic, prin forţa ei atotbiruitoare (cel puţin aşa spun cei din Europa că se întâmpla la dânşii), făcând această operaţie cu un sentiment de ură, lăsându-l pradă uitării, cu totul nepăsătoare faţa de soarta ce-l aşteaptă, cu toate că e vorba de un fiu al ei. Acolo, de la început şi până la sfârşit, se procedează fără nici un pic de milă creştină, căci în cele mai multe cazuri nu mai există de fapt biserică, există numai clerici şi locaşuri de închinăciune de toată frumuseţea, în timp ce biserica năzuieşte de mult să treacă de la condiţia de inferioritate, în care se află, la o treaptă superioară, aceea statală, pentru a se contopi complet cu statul. Asta cel puţin mi se pare că este situaţia în ţările luterane. Iar la Roma, încă de acum o mie de ani, statul s-a întronat în locul bisericii. De aceea acolo osânditul nu se mai socoteşte nici el un mădular al bisericii şi, ştiindu-se excomunicat, se lasă pradă deznădejdii. Iar atunci când se înapoiază în mijlocul societăţii, în sufletul lui clocoteşte atâta ură, încât se desprinde singur de ea. Vă puteţi închipui, aşadar, ce se întâmplă până la urmă. În multe cazuri s-ar părea că şi la noi situaţia este aceeaşi, nu trebuie să uităm însă că la noi, în afara legilor statului, mai există şi biserica, şi ea niciodată nu pierde legătura cu cel osândit, socotindu-l mai departe în rândul fiilor săi iubiţi şi păstrându-i aceeaşi dragoste. În afară de asta, mai există şi se menţine – fie chiar numai ca idee – justiţia ecleziastică, justiţie care, ce-i drept, în momentul de faţă nu este în vigoare şi dăinuie doar ca o simplă năzuinţă pentru mai târziu, şi pe care desigur nelegiuitul o recunoaşte instinctiv, în adâncul lui. E drept şi ceea ce s-a spus mai adineauri aici, că în cazul când justiţia bisericească ar intra cu adevărat în vigoare, adică în cazul când întreaga societate ar constitui o biserică, atunci jurisdicţia ecleziastică nu numai că ar mijloci îndreptarea vinovatului, aşa cum nu poate s-o facă vreodată în ziua de azi, dar este foarte posibil ca şi numărul fărădelegilor să scadă simţitor. Şi apoi, fără îndoială, biserica ar avea în viitor cu totul altă înţelegere pentru nelegiuit şi pentru fărădelegea săvârşită de el şi ar şti să-l aducă înapoi pe cel excomunicat, să-i deschidă ochii celui care pune la cale o mârşăvie şi să-l ajute pe cel căzut în păcat să se trezească la o viaţă nouă. Ce-i drept, urmă bătrânul zâmbind, deocamdată societatea creştină nu este încă pregătită pentru asemenea lucruri, bizuindu-se numai pe cei şapte înţelepţi; dar cum puterea lor e neistovită, biserica rămâne totuşi în picioare mai departe, în aşteptarea transformării sale depline dintr-o societate, adică asociaţie cu un caracter aproape păgân, în biserică unică, ecumenică şi cu adevărat domnitoare. Dea Domnul să fie aşa, amin, amin! Chiar dacă asta s-ar înfăptui la sfârşitul veacului, căci de întâmplat aşa e menit să se întâmple! şi n-are nici un rost să-ţi frămânţi sufletul, muncit de îndoieli, socotind vremurile şi soroacele, căci taina vremurilor şi a soroacelor n-o pot dezlega decât înţelepciunea Celui-de-Sus, prorocirile şi dragostea lui. Iar ceea ce după socoteala omului va să se întâmple cine ştie când, prin voia Domnului, poate se află chiar în prag, pe cale să se înfăptuiască. Amin, amin!

— Amin! Amin! întări cucernic şi încruntat părintele Paisie.

— Ciudat! Foarte ciudat, ce să spun! rosti Miusov fără patimă, dar totuşi cu un fel de indignare mocnită.

— Ce vi se pare atât de ciudat? întrebă prudent părintele Iosif.

— Dar ce înseamnă asta la urma urmelor! izbucni pe neaşteptate Miusov. Statul este pur şi simplu dat la o parte, şi în locul lui biserica este ridicată la rangul de stat! Asta nu mai este ultramontanism, ci arhiultramontanism! Aşa ceva n-a visat nici măcar papa Grigore al VII-lea{21}.

— Cu voia dumneavoastră, aţi înţeles totul pe dos! observă cu asprime părintele Paisie. Nu biserica se transformă în stat, vă rog să luaţi bine aminte. Spre asta năzuia Roma în visurile sale! Cea de-a treia ispită a diavolului! Dimpotrivă, statul se transformă în biserică, se ridică până la ea pentru a păstori asupra întregului pământ, ceea ce este cu totul opus şi ultramontanismului, şi Romei, şi felului domniilor voastre de a tălmăci lucrurile, este adică suprema menire a credinţei pravoslavnice pe lumea asta. Şi luceafărul acesta se va aprinde în Răsărit.

Miusov tăcu grav, convins pare-se de covârşitoarea lui superioritate. Un surâs condescendent, plin de indulgenţa, îi miji pe buze. Alioşa îl pândea din ochi, în timp ce inima îi bătea să se spargă. Discuţia îl tulburase până în adâncul sufletului. În momentul acela se uită întâmplător la Rakitin, care nu se clintise de lângă uşă, ascultând, numai ochi şi urechi, deşi în clipa când îl surprinsese ţinea privirile în pământ. După roşeaţa puternică din obraji, Alioşa îşi putu da seama că şi Rakitin era emoţionat, poate chiar mai mult decât el. Şi Alioşa ştia de ce anume.

— Dacă-mi daţi voie, aş vrea să vă spun o mică anecdotă, zise deodată Miusov cu cel mai solemn aer din lume. Acum câţiva ani, la Paris, curând după lovitura de stat din decembrie{22}, m-am dus într-o zi în vizită la o persoană care avea un rol foarte-foarte important în conducerea statului pe vremea aceea, şi acolo am avut prilejul să cunosc un individ cât se poate de interesant. Era un agent secret, dar nu un agent oarecare, ci şeful unei brigăzi întregi de agenţi politici, post destul de însemnat în genul său. Am căutat să profit de ocazie şi, împins de curiozitate, am intrat numaidecât în vorbă cu el; cum nu venise acolo în calitate de prieten al casei, ci de subaltern obligat să prezinte