un raport, văzând, pe de altă parte, felul în care fusesem primit de şeful său, omul s-a înduplecat să-mi vorbească cu oarecare sinceritate, bineînţeles până la un anumit punct. De fapt, mai curând a fost politicos decât sincer, aşa cum numai francezii ştiu să fie politicoşi, cu atât mai mult cu cât îşi dădea seama că sunt străin. Am înţeles totuşi perfect ce voia să spună. Venise vorba tocmai despre socialiştii revoluţionari, care, trebuie să vă spun, erau persecutaţi pe vremea aceea. Lăsând deoparte ideea de la care a pornit discuţia, mă voi mulţumi să citez doar o singură observaţie, într-adevăr foarte interesantă, care i-a scăpat la un moment dat preopinentului meu: „Noi, mi-a mărturisit el, nu ne temem, de fapt, chiar atât de socialişti, anarhişti, atei, revoluţionari şi aşa mai departe; suntem pas cu pas pe urmele lor şi le cunoaştem toată strategia. Există însă printre ei o categorie distinctă, deşi nu chiar aşa numeroasă: sunt cei care, fiind creştini şi credincioşi, sunt totodată şi socialişti. De ei ne temem mai mult, nu vă daţi seama ce primejdioşi sunt! Socialistul creştin este mult mai primejdios decât un socialist ateu”. Cuvintele acestea m-au uluit pur şi simplu atunci; adineauri însă, ascultându-vă pe dumneavoastră, domnilor, mi-am adus aminte de ele...

— Credeţi poate că ni se pot aplica şi nouă? Nu cumva vedeţi în noi nişte socialişti? întrebă fără înconjur părintele Paisie.

Dar, înainte ca Piotr Aleksandrovici să-i poată răspunde ceva, uşa se deschise, şi multaşteptatul Dmitri Feodorovici intră în odaie. De fapt, nimeni nu se mai gândea c-o să vină, aşa încât apariţia lui intempestiva stârni, în primul moment, oarecare uimire.

 

 

VI - DE CE MAI FACE UMBRĂ PĂMÂNTULUI OMUL ACESTA!

 

De statură mijlocie şi cu o figură simpatică, Dmitri Fiodorovici, deşi nu avea decât douăzeci şi opt de ani, părea mult mai în vârstă. Bine legat, simţeai mustind în el o forţă fizică puţin obişnuită, cu toate că avea ceva bolnăvicios în figură. Tras la faţă, cu obrajii supţi, gălbejiţi, de om cu o sănătate şubredă. Ochii negri, destul de mari, uşor bulbucaţi, păreau să privească în gol, deşi cu un fel de statornică îndârjire. Chiar atunci când era frământat de ceva şi vorbea iritat, privirea lui parcă nu oglindea câtuşi de puţin adevărată-i stare sufletească, exprimând cu totul altceva, fără nici o legătură cu clipa prezentă. „Niciodată nu poţi să ştii la ce se gândeşte”, spuneau câteodată cei care aveau prilejul să discute cu el. Alţii, care vedeau în ochii lui o umbră de neguroasă reverie, rămâneau uluiţi de râsul spontan ce-l apuca uneori, dând în vileag cine ştie ce gânduri vesele şi năstruşnice într-un moment când privea mai încruntat ca niciodată. De altfel, aerul acela bolnăvicios nu putea să surprindă pe nimeni în clipa de faţă: toată lumea cunoştea, fie chiar numai din auzite, viaţa foarte dezordonată pe care o ducea în ultima vreme la noi în oraş, „chefurile” lui, ce se ţineau lanţ, după cum toţi ştiau la fel de bine că, de când era în conflict cu tatăl său din pricina banilor, ajunsese într-un hal fără hal de enervare. Circulau chiar prin partea locului o serie de anecdote în privinţa asta. Este adevărat că Dmitri Fiodorovici era irascibil din fire, „un spirit greşit orientat şi fără continuitate în idei”, cum spusese despre el într-o adunare judecătorul de pace Semion Ivanovici Kacialnikov. Dmitri Fiodorovici era îmbrăcat impecabil, cu un surtuc elegant, încheiat până la gât, cu mânuşi negre şi cilindru în mână. Demisionase de curând din armată, purta încă mustaţă şi-şi râdea barba. Părul blond-închis era tuns scurt şi pieptănat cu cărare la mijloc. Avea un mers apăsat, cu paşi mari, ca în front. Tânărul se opri o clipă în prag, uitându-se la fiecare în parte, apoi se îndreptă spre stareţ, ghicind că dânsul era gazda. Făcu o plecăciune adâncă şi-i ceru binecuvântarea. Stareţul se ridică să-l binecuvânteze, iar Dmitri Fiodorovici, la rândul său, îi sărută cu respect mâna, şi rosti extrem de nervos, aproape iritat:

— Iertaţi-mă, vă rog, că v-am făcut să mă aşteptaţi. Dar servitorul Smerdiakov, pe care mi l-a trimis tata, deşi l-am întrebat insistent la ce oră e fixată întâlnirea, mi-a răspuns de două ori răspicat că la ora unu. Ca să aflu acum că...

— Nu te necăji, îl întrerupse stareţul, nu face nimic dacă ai întârziat, nu-i nici o nenorocire...

— Vă sunt cât se poate de îndatorat. Cunoscând bunătatea Domniei voastre, nici nu m-aş fi aşteptat la alt răspuns. Şi, fără a mai adăuga nici un cuvânt, Dmitri Fiodorovici se înclină din nou, apoi, întorcându-se brusc spre „tăicuţul” lui, îi făcu o plecăciune tot atât de adâncă şi de respectuoasă. Se vedea cât de colo că era un lucru dinainte chibzuit, la care se gîndise cu toată sinceritatea, socotindu-se dator să-şi exprime astfel consideraţia şi bunele intenţii de care era însufleţit. Luat prin surprindere, Fiodor Pavlovici găsi totuşi mijlocul să iasă din încurcătură: grăbindu-se să răspundă la salutul lui Dmitri Fiodorovici, sări de pe scaun şi se înclină la rândul său până la pământ. În acelaşi timp îşi ticlui pe loc o mutră serioasă şi impunătoare, cu toate că avea mai curând ceva răutăcios în figură. Dmitri Fiodorovici salută în tăcere cu o plecăciune întreaga adunare şi se îndreptă cu paşi mari, apăsaţi spre fereastră, unde se aşeză pe unicul scaun rămas liber lângă părintele Paisie, şi, aplecându-se din mijloc, se pregăti să asculte discuţia întreruptă din pricina lui.

Sosirea lui nu răpise atenţia celor de faţa mai mult de două minute, după care dezbaterile continuară. De astă dată, însă, Piotr Aleksandrovici nu socoti de cuviinţă să răspundă la întrebarea pusă pe un ton atât de stăruitor, aproape iritat de părintele Paisie.

— Îmi daţi voie să părăsesc acest subiect... spuse el cu dezinvoltura omului de lume, de altfel, e şi foarte complicat. Văd însă că Ivan Fiodorovici se uită la noi şi zâmbeşte ironic: probabil că are ceva interesant de spus şi de astă dată. Întrebaţi-l mai bine pe dânsul.

— Nimic deosebit, decât o mică observaţie, şi anume că, în genere, liberalismul european şi