chiar şi diletantismul nostru liberal rusesc confundă adeseori scopurile finale pe care şi le propune socialismul cu cele ale creştinismului, răspunse prompt Ivan Fiodorovici. Deşi afirmaţia aceasta pare absurdă, este vorbă totuşi de o trăsătură caracteristică. De altfel, trebuie să spun că, după toate aparenţele, liberalii şi diletanţii nu sunt singurii care confundă socialismul cu creştinismul, ci în afară de ei, de multe ori chiar şi jandarmii, bunăoară cei din străinătate, fac aceeaşi confuzie. Anecdota dumitale pariziană ilustrează prea bine ceea ce v-am spus, Piotr Aleksandrovici.

— În orice caz insist, domnilor, să schimbăm subiectul, repetă Piotr Alexandrovici. Să vă spun mai bine încă o anecdotă, e vorba de astă dată chiar despre Ivan Fiodorovici, o anecdotă pe cât de interesantă, pe atât de semnificativă. Acum vreo cinci zile, aflându-se într-o societate unde era foarte mult cuconet, domnia sa, la un moment dat, a declarat solemn în cursul unei dispute că nu există pe lume absolut nimic care să-i determine pe oameni a-şi iubi aproapele, nici o lege a naturii nu impune omului să iubească umanitatea, şi dacă totuşi iubirea a dăinuit şi mai dăinuie încă pe faţa pământului, existenţa ei se explică nu printr-o lege a firii, ci exclusiv prin faptul că oamenii cred în nemurire. Ivan Fiodorovici a mai adăugat totuşi, în paranteză, că şi aici poate fi vorba de o lege a naturii şi că dacă s-ar distruge în omenire credinţa în nemurirea sufletului, izvoarele dragostei ar seca pe loc în inima omului, şi o dată cu ele orice forţă activă care să menţină viaţa pe pământ. Mai mult: că atunci nimic din ce se poate întâmpla n-ar mai fi imoral, că totul ar fi permis în lume, chiar şi antropofagia. Să vedeţi însă că nu s-a mulţumit cu atât: în concluzie, domnia sa a spus că pentru orice individ, bunăoară ca mine sau ca dumneata, care nu crede nici în Dumnezeu, nici în nemurirea sufletului, legile morale ale firii ar trebuie să se schimbe pe loc, şi-n locul lor să se instituie altele, cu un caracter opus celor religioase, care se vor fi perimat, şi că egoismul, în forma lui cea mai acută, ajungând până la crimă, va trebui nu numai să-i fie permis omului, dar chiar recunoscut ca o soluţie necesară, cea mai inteligentă, şi s-ar putea spune şi cea mai nobilă dintre toate. După acest paradox, domnii mei, vă puteţi da seama foarte bine cam de ce fel sunt opiniile pe care binevoieşte şi va binevoi poate şi mai departe să le proclame scumpul, excentricul şi paradoxalul nostru Ivan Fiodorovici.

— Daţi-mi voie, strigă deodată Dmitri Fiodorovici, daţi-mi voie, poate că n-am auzit eu bine: „Crima nu numai că trebuie să fie permisă, dar chiar recunoscută, fiind soluţia cea mai inteligentă şi cea mai necesară pentru orice ateu!” Aşa este?

— Întocmai, întări părintele Paisie.

— Asta n-am s-o uit. După care, Dmitri Fiodorovici tăcu tot atât de brusc după cum se amestecase în discuţie. Toată lumea se uită la el curioasă.

— Eşti într-adevăr convins că astea vor fi consecinţele în cazul când omul ar pierde credinţa în nemurirea sufletului? întrebă deodată stareţul.

— Da, aşa am spus. Dacă nu există nemurirea sufletului, nu există nici virtute.

— Ferice de dumneata dacă ai această convingere, sau, dacă cumva nu eşti credincios, atunci te compătimesc!

— De ce? zâmbi Ivan Fiodorovici.

— Pentru că, probabil, dumneata nu crezi nici în nemurirea sufletului, nici în ceea ce ai scris despre biserică şi problema ecleziastică.

— Poate că aveţi dreptate!... Totuşi, n-a fost numai o glumă!... mărturisi cu o intonaţie ciudată Ivan Fiodorovici, roşind brusc.

— N-a fost numai o glumă, îmi dau seama. Ideea încă nu şi-a găsit un răspuns în sufletul dumitale şi-l face să se zbuciume. Uneori însă, vezi dumneata, chiar şi un martir simte un fel de satisfacţie să ia în glumă propria sa deznădejde, ca să zic aşa, tot din deznădejde. Dumneata nu faci decât să te distrezi deocamdată, omorându-ţi timpul cu diverse articole şi discuţii de societate, fără să crezi măcar în dialectica dumitale, ba chiar bătându-ţi joc de ea cu sufletul îndurerat... încă n-ai apucat să găseşti dezlegarea acestei probleme, spre marea dumitale nenorocire, căci problema se cere totuşi rezolvată...

— Şi credeţi c-am s-o pot rezolva vreodată? Vreau să spun, în sens pozitiv? urmă cu acelaşi aer ciudat Ivan Fiodorovici, privindu-l pe bătrân cu un surâs nedefinit pe buze.

— Dacă n-ai s-o poţi rezolva pozitiv, atunci fii sigur că n-ai s-o rezolvi nici în sens negativ, ştii şi dumneata asta, fiindcă aşa e făcut sufletul dumitale: şi tocmai aici este punctul dureros. Mulţumeşte-i însă Creatorului că ţi-a dăruit un suflet ales, în stare să fie chinuit de asemenea suferinţă, „să cugete la cele mai presus de fire şi să râvnească la ele, căci viaţa noastră în ceruri este”. Dea Domnul ca hotărârea la care va să ajungă inima dumitale s-o poţi dobândi chiar aici pe pământ! Blagosloveşte, Doamne, căile robului tău!

Stareţul ridică mâna, vrând să-l binecuvânteze de departe, dar Ivan Fiodorovici se sculă imediat şi, apropiindu-se de el, primi blagoslovirea bătrânului, îi sărută mâna, apoi se înapoie fără un cuvânt la locul său. Avea o expresie dârză şi gravă întipărită pe faţă. Gestul lui, precum şi discuţia de mai înainte cu stareţul, lucruri cu totul surprinzătoare din partea lui, aveau ceva atât de misterios, atâta solemnitate chiar, încât toată lumea rămase încremenită, şi un moment se lăsă cea mai adâncă tăcere, în timp ce pe chipul lui Alioşa se zugrăvea un fel de spaimă. Miusov însă ridică deodată din umeri, şi în aceeaşi clipă Fiodor Pavlovici sări de pe scaun.

— Preasfinte stareţ, alesul lui Dumnezeu! strigă el îndreptând mâna spre Ivan Fiodorovici. Acesta este fiul meu, carne din carnea mea, cel mai scump mădular al familiei mele! El, ca să zic aşa, este Karl Moor, copilul cel smerit, în timp ce ăsta de colo, Dmitri Fiodorovici, care a sosit adineauri şi împotriva căruia îmi caut dreptatea la picioarele Sfinţiei tale, este cel mai nevrednic dintre feciorii mei, Franz Moor, ştiţi care, acela din Hoţii lui Schiller{23}, iar