perna de sub capul nenorocitului; dar bolnavul izbuti, nu se ştie cum, s-o înşface de păr şi să-l smucească de trei ori cu cele din urmă puteri aproape spumegând de răutate. Zece minute după aceea îşi dădu sufletul. Fu înştiinţat colonelul, deşi generăleasa ţinuse să declare ritos că nu vrea să-l vadă şi că preferă să moară decât să-l vadă în casa ei într-un asemenea moment. Generalul fu înmormântat cu mare pompă, bineînţeles, pe cheltuiala fiului ingrat, pe care maică-sa nu voia să-l vadă în ochi.

  În satul ruinat Kneazevka, aparţinând mai multor proprietari şi în care generalul avea partea lui de o sută de suflete, fu ridicat un mausoleu de marmură albă, împestriţat cu inscripţii elogiind inteligenţa, talentul, nobleţea sufletească şi, bineînţeles, decoraţiile şi gradul defunctului general. Partea substanţială a acestei opere epigrafice este rodul efortului creator al lui Foma Fomici. Mult timp rămase neînduplecată generăleasa, refuzând să-l ierte pe fiul său nesupus. Înconjurată de prietene, confidente şi liota de căţeluşe, plângea cu sughiţuri şi spunea că mai eurând va mânca pâine goală, bineînţeles, „stropită cu lacrimi amare”; că mai cu-rând va porni cu un toiag în mână să cerşească pe la uşile oamenilor decât să consimtă la rugămintea „nesupusului” de a se muta la el, la Stepancikovo; şi că piciorul ei nu va călca niciodată în casa acestuia! In general, cuvântul picior, folosit în acest sens, este pronunţat cu mult efect de unele cucoane. Generăleasa însă îl pronunţa cu o măiestrie de modulaţii în glas pur şi simplu artistică… Într-un cuvânt, s-a irosit cu acest prilej un efort apreciabil de vorbărie patetică. E de remarcat însă că în toiul tuturor acestor ţipete şi imprecaţiuni se făceau discret şi unele pregătiri febrile pentru mutarea la Stepancikovo. Colonelul îşi spetise toate schimburile de cai, parcurgând aproape zilnic drumul de patruzeci de verste de la Stepancikovo la oraş, dar abia peste două săptămâni după înmormântarea generalului obţinu permisiunea să se prezinte în faţa măicuţei sale jignite. Împăcarea între mamă şi fiu o mijloci Foma Fomici. Zi de zi, în decursul celor două săptămâni încheiate, el l-a dăscălit şi l-a dojenit fără încetare pe nesupusul fiu pentru atitudinea lui „inumană”, până l-a făcut să verse lacrimi sincere, aducându-l aproape la desperare. Ei bine, n-aş greşi susţinând că tocmai momentul acesta însemnase de fapt începutul acelei influenţe de neînţeles, inumane şi despotice a lui Foma Fomici asupra bietului meu unchi, Foma şi-a dat prea bine seama cu ce fel de om are de-a face, simţind îndată că rolul lui de bufon s-a terminat şi că i-a venit şi lui vremea să-şi scoată pârleala pentru cele îndurate. Şi, într-adevăr, Foma al nostru s-a compensat din plin, după cum vom vedea mai departe.

  — Ei, spune şi dumneata, cum te vei simţi, îl dăscălea Foma, dacă propria dumitale mamă, ca să zicem aşa, autoarea zilelor dumitale, va porni cu toiagul în mână să cerşească cu adevărat, în-tinzându-şi mâinile tremurătoare şi uscate de foame pe la ferestrele oamenilor? Nu-ţi va părea monstruos, dat fiind mai întâi rangul ei de generăleasa, iar în al doilea rând, ţinând seama de toate virtuţile ei? Şi cum te vei simţi dacă întro zi se va ivi, din greşeală, bineînţeles.

  — Dar se poate întâmpla – cu mâna întinsă chiar în faţa ferestrelor dumitale, cerând de pomană în timp ce dumneata, fiul ei, carne din carnea ei, înoţi undeva între plăpumi de puf şi… Mă rog, în general, te lăfăi în bogăţie! Ar fi îngrozitor, îngrozitor! Dar şi mai îngrozitor mi se pare, colonele, îmi dai voie să ţi-o spun deschis, şi mai îngrozitor mi se pare faptul că dumneata stai acum în faţa mea ca o buturugă fără de simţire, cu gura căscată, clipind prosteşte din ochi, lucru cu totul necuviincios, când, la o simplă supoziţie a unei atare eventualităţi, ar fi trebuit să-ţi smulgi din rădăcini părul de pe cap şi să verşi pî-raie… Dar oe spun eu 1 râuri, lacuri, mări, oceane de lacrimi…!

  Într-un cuvânt, Foma, lansându-se în această peroraţie, depăşise orice măsură. Dar cam aşa se încheiau totdeauna accesele lui de elocinţă. Bineînţeles, toate sfârşiră prin aceea că generăleasa împreună cu bătrânele ei oploşite, cu jivinele, cu Foma Fomici şi cu domnişoara Perepeliţâna, principala ei confidentă, îl ferici, în sfârşit, pe unchiul meu cu prezenţa ei, strămutându-se în satul Stepancikovo. Lăsase să se înţeleagă că va face numai o încercare de a sta la fiul său, pentru a se convinge dacă acesta se va comporta eu adevărat cu tot respectul. Vă închipuiţi situaţia colonelului, în perioada aceasta de încercare a comportării sale! La început, în calitatea ei de văduvă neconsolată, generăleasa considera de datoria ei să cadă de două-trei ori pe săptămână într-o desperare cumplită la amintirea generalului său pierdut pe vecie; e de notat că, printr-o logică de nepătruns, în asemenea cazuri efectele acestei desperări se abăteau cu regularitate pe capul colonelului. Uneori, mai ales în prezenţa vizitatorilor ce se întâmplau de faţă, ea îşi chema nepoţii: pe micul Iliuşa şi pe Saşenka, de cincisprezece ani, îi aşeza lângă dânsa, îi privea îndelung cu ochii trişti, plini de suferinţă, şi lăsa sa se înţeleagă ca sunt nişte copii definitiv pierduţi, pentru că au un asemenea tată; apoi ofta adânc şi greu, şi vărsa în tăcere lacrimi misterioase, care ţineau cel puţin o oră. Vai de capul colonelului, dacă nu se pricepea să înţeleagă aceste lacrimi! Iar el, sărmanul, aproape niciodată nu se dumirea de sensul lor şi aproape întotdeauna, în naivitatea lui, apărea parcă dinadins în asemenea momente lăcrămoase şi, vrând-nevrând, intra la caznă. Dar respectul lui rămânea neştirbit şi, până la urmă, depăşea orice limită imaginabilă. Într-un cuvânt, amândoi, şi generăleasa, şi Foma Fomici înţeleseră pe deplin că se risipise furtuna ce bântuise atâţia ani de zile deasupra capetelor lor din partea generalului Krahotkin: se risipise definitiv şi pentru totdeauna. Se întâmpla şi aşa: deodată, generăleasa, fără o cauză cât de cât justificată, se prăbuşea pe divan într-un leşin subit. Se stârnea o larmă şi o agitaţie nemaipomenită. Colonelul, zdrobit,