— Fiu nerecunoscător şi crud! Striga generăleasa, revenindu-şi, mi-ai sfâşiat rărunchii… Mes entrailles, mes entrailles!

  — Dar cum ţi-am sfâşiat rărunchii, mămico? Întreba sfios colonelul.

  — Mi i-ai sfâşiat! Sfâşiat! Poftim, mai are obraz să se dezvinovăţească! Eşti un nesimţit! Fiu nerecunoscător şi crud! Mo-or…!

  Colonelul, bineînţeles, era zdrobit.

  Dar nu se ştie cum se întâmpla totdeauna, că generăleasa învia la loc. Iar peste o jumătate de oră, îl vedeai pe colonel explicând cuiva, ţinându-l de nasturele hainei:

  — Bineînţeles, ea e o grande dame*, frăţioare, o generăleasa! O bătrânică foarte bună Ia suflet; dar, mă înţelegi, e deprinsă ca totul în jurul ei să fie select, rafinat… Nu ca mine, bădăranul! Acum e supărată pe mine. Sunt vinovat, fireşte. Eu, frăţioare, nu ştiu încă, ce-i drept, ce vină am, dar sunt vinovat, desigur…

  Alteori, se pomenea pe capul lui cu domnişoara Perepeliţâna – o fiinţă cam mult înaintată în vârstă şi care îşi vărsa fierea adunată pe toată lumea, purta o meşă de păr fals şi avea nişte ochişori mici şi onctuoşi fără sprâncene, buze subţirele ca sforicică, mâinile spălate în zeamă de castraveţi – care, la rândul ei, se simţea datoare să-l povăţuiască pe colonel:

  * Doamnă din balta societate (fr.).

  — Din cauză că eşti nerespectuos, colonele. Din cauză că eşti egoist şi o jigneşti pe mămica; ea nu-i obişnuită cu aşa ceva. Dumneaei e generăleasa, pe când dumneata nu eşti decât colonel, aşa să ştii.

  — Domnişoara asta Perepeliţâna, frăţioare, îl lămurea apoi colonelul pe interlocutorul său ocazional, este o făptură extraordinară şi o apără pe mămiţica din toată inima! E o făptură extraordinară! Să nu-ţi închipui că stă aici la noi ca o tolerată oarecare, nu; e, de fapt, şi ea fiică de colonel. Aşa să ştii!

  Toate astea, bineînţeles, nu erau deoât nişte floricele, ca să spunem aşa. Aceeaşi generăleasa, care trântea asemenea figuri nemaipomenite, Ia rândul ei, tremura ca un şoricel în faţa fostului măscărici al casei. Foma Fomici o vrăjise definitiv. Îl privea şi-l asculta cu nesaţ. Unul din verii mei de-al treilea, husar în retragere şi el, un om tânăr încă, dar ruinat complet şi care se aciuiase pentru un timp pe lângă unchiul meu, mi-a spus verde în ochi că, după părerea lui nestrămutată, generăleasa întreţinea pur şi simplu legături nepermise cu Foma Fomici. Bineînţeles, m-am grăbit să resping cu indignare această presupunere, socotind-o prea grosolană şi din cale afară de naivă. Altceva era la mijloc şi acest altceva nu pot să mi-l explic decât dând cititorului câteva lămuriri în privinţa caracterului acestui Foma Fomici, aşa cum mi-a fost dat să le înţeleg mai târziu.

  Închipuiţi-vă, dar, un omuleţ cu totul insignifiant, un laş de cea mai josnică speţă, un avorton al societăţii, un individ absolut incapabil şi nefolositor, meschin şi murdar, dar nemaipomenit de ambiţios, deşi nu era înzestrat absolut cu nimic ce ar fi putut justifica cât de cât veleităţile şi pretenţiile lui nemăsurate, alimentate de un amor propriu bolnăvicios. Ţin să previn din capul locului: Foma Fomici este întruchiparea celui mai hipertrofiat amor propriu de o nuanţă cu totul specială şi anume: un amor propriu care nu poate exista decât la nişte nulităţi crase, şi, după cum se întâmpla în asemenea cazuri, un amor propriu lezat, vindicativ, inhibat de pe urma unor grele jigniri, eşecuri şi prăbuşiri anterioare, un amor propriu purulent de multă vreme şi care de ani de zile varsă venin şi invidie la orice contact cu alţii, la orice reuşită a altora. Bineînţeles toate acestea mai sunt condimentate şi de o susceptibilitate monstruoasă, de ipohondrie împinsă până la demenţă. Voi fi întrebat poate: care poate fi cauza unei atare forme de amor propriu? Cum este posibil să apară el la asemenea nulităţi crase, la aceste stârpituri umane, care, prin însăşi situaţia lor în societate, sunt nevoite să-şi cunoască locul în ierarhia socială? Cum s-ar putea răspunde la această întrebare? Cine ştie, poate că există şi excepţii, şi că eroul meu face parte tocmai din categoria acestor excepţii. Într-adevăr, el este o excepţie de la regulă, lucru care se va vedea mai departe. Vă întreb, totuşi: sunteţi convinşi, oare, că toţi aceia care s-au resemnat definitiv şi se consideră onoraţi şi fericiţi de faptul că li s-a îngăduit să fie bufoni şi linge-blide – sunteţi convinşi, oare, că ei au renunţat pentru totdeauna la orice amor propriu? Dar invidia, bârfelile, pârile, clevetirile, dar ascunsele şoapte pe la colţuri chiar în casa voastră, sau chiar la masa voastră?… Cine ştie, poate că la unii din aceşti rătăcitori obijduiţi de soartă, pripăşiţi ca bufoni sau măscărici, amorul propriu nu se atrofiază în urma nesfârşitelor înjosiri la care sunt supuşi, ci, dimpotrivă, se înteţeşte şi mai mult tocmai din cauza situaţiei lor de bufoni, prostănaci sau caraghioşi, din cauza nevoii de a mânca pâinea altuia şi deci de a renunţa complet la propria lor personalitate, fiind siliţi să se afle în veşnică supunere şi umilinţă. Cine ştie, dacă aceste forme hidoase de amor propriu nu sunt cumva manifestări ale unui sentiment denaturat chiar la originea lui • – ale sentimentului demnităţii personale, lezat pentru prima oară încă în vârsta copilăriei de asuprire, sărăcie, mârşă-vie şi batjocură, şi terfelit de părinţii viitorului rătăcitor chiar sub ochii lui? Spuneam însă că Foma Fomici constituie şi o excepţie de la regula generală. Aşa este. A încercat omul într-o vreme să devină literat, dar n-a fost acceptat şi recunoscut ca atare; iar literatura este în stare să ducă la pierzanie nu numai pe un Foma Fomici – bineînţeles o literatură nerecunoscută. Nu ştiu precis, dar îmi vine să cred că Foma Fomici a fost un ratat încă înainte de a-şi fi încercat norocul în literatură; probabil că şi în alte domenii suferise amărăciuni şi dezamăgiri, alegându-se doar cu bobârnace, în loc de mulţumiri şi retribuţie onorabilă, sau şi cu altceva mai rău. Dar nu mă încumet s-o afirm; ulterior însă, am întreprins