unele investigaţii în această privinţă şi am • aflat precis că Foma într-adevăr a comis cândva la Moscova o încercare de roman în maniera opusculelor ce se confecţionau acolo prin anii treizeci cu zecile şi sutele, ca Eliberarea Moscovei, Hatmanul Vijelie, Fiii dragostei, sau Ruşii în anul 1104 etc. Etc, romane care pe vremea lor furnizaseră o hrană copioasă spiritului zeflemist al baronului Brambeus 3. E mult de atunci, fireşte; dar şarpele vanităţii literare muşcă uneori adânc şi fără leac, mai ales pe cei din tagma nulităţilor şi indivizilor mărginiţi. Repudiat şi dezamăgit chiar la primul pas pe tărâmul literar, Foma Fomici se adăugă definitiv la marea falangă a dezamăgiţilor din care se aleg apoi toţi scrântiţii, vizionarii semidemenţi şi liota de paraziţi vântură-lume. Tot din acea vreme, cred, s^a dezvoltat la el şi acea lăudăroşenie monstruoasă, acea sete de a culege laude şi distincţii, admiraţie şi uimire. Căci reuşise chiar şi în postura lui de bufon să adune în jurul său un cerc de admiratori imbecili. A juca rolul prim oriunde şi cu orice preţ, a prooroci, a se izmeni şi a se lăuda era întâia lui trebuinţă. Dacă elogiile şi ditirambii întârziau – se însărcina el singur să se laude. Mi-a fost dat să-l aud personal în conacul unchiului din Stepancikovo, unde ajunsese să-l facă pe stăpânul deplin şi pe înţeleptul casei, rostind grav şi cu înţelesuri ascunse: „Nu mai rămân mult timp printre voi, mă aşteaptă şi alte rosturi! Mai văd cum merg lucrurile aici, îndrept totul pe făgaşul cel bun, vă aşez pe fiecare la locul lui, vă învăţ ce şi cum, vă povăţuiesc cum să trăiţi şi, după aceea, adio! Plec la Moscova să-mi scot revista! Treizeci de mii de auditori pe lună vor asculta prelegerile mele. Va răsuna, în sfârşit, şi numele meu, şi atunci – vai şi amar de duşmanii mei!” Dar acest geniu, care de abia se pregătea să urce treptele celebrităţii şi să culeagă laurii gloriei, cerea o răsplată imediată. In general, e foarte plăcut să-ţi primeşti plata anticipat, darmite în asemenea cazuri! Ştiu precis că a reuşit să-l convingă pe unchiul meu cum că pe el, pe Foma, îl aşteaptă în viitor o faptă măreaţă, o faptă pentru care soarta însăşi l^a chemat pe lume şi la săvârşirea căreia este tot timpul îndemnat de o fiinţă înaripată oare i se arată aproape în fiecare noapte în vis, sau cam aşa ceva. Şi anume: trebuie să scrie un tratat de înaltă şi adâncă înţelepciune şi moralitate care va produce o zguduire generală şi de pe urma căruia va pârâi din încheieturi şi se va clătina din temelii întreaga Rusie. Iar când Rusia va pârâi şi se va clătina, atunci Foma, renunţând la orice glorie, se va retrage într-o mânăstire şi se va ruga zi şi noapte în catacombele Kievului, implorând cerul să reverse fericirea asupra patriei. Toate astea, bineînţeles, avură darul de a-l fascina pe unchiul meu.

  Vă închipuiţi, deci, ce poate deveni acest Foma după o viaţă de persecuţii şi umiliri sau chiar şi palme primite; un Foma senzual şi vanitos (deşi ascundea cu multă grijă acest lucru); un Foma cu veleităţi literare nerecunoscute; un Foma care îl face pe bufonul pentru îngăduinţa de a se înfrupta la masa altuia; un Foma cu un suflet de despot, în ciuda incapacităţii şi a begŞ – ppştpevsţd – opere vşl. Ţţ ggjj cisniciei sale; un Foma lăudăros, iar în cazurile de reuşită – insolent; vi-l închipuiţi, deci, pe acest Foma, care dintr-o dată ajunge în situaţia de a fi onorat şi glorificat, admirat şi răsfăţat sub ocrotirea unei protectoare tâmpe şi cu îngăduinţa unui binefăcător orbit, blajin şi moale, în casa căruia nimerise, în sfârşit, după atâtea peregrinări? Despre firea unchiului meu, desigur, sunt dator să dau explicaţii mai amănunţite, fără de care succesul lui Foma Fomici ar rămâne pur şi simplu de neînţeles. Deocamdată, însă, voi spune doar atât – că în cazul lui Foma s-a adeverit zicătoarea: pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Şi, într-adevăr, Foma s-a compensat din plin pentru tot trecutul lui ticălos! Un suflet meschin, scăpând de prigoană şi asuprire, se grăbeşte să devină el însuşi un prigonitor şi asupritor. Foma a fost asuprit; iată-l deci, la rândul său, stăpânit de dorinţa să înjosească şi să umilească; şi-au bătut joc de el – de ce să nu-şi bată joc, la rându-i, de alţii? L-a făcut pe bufonul şi iată-l doritor să aibă în jurul său bufoni. Ifosele şi lăudăroşenia lui nu mai aveau margini, ajungând până la absurd, la neruşinare. Se izmenea peste măsură; ţâfnos şi năzuros, născocea mofturi năstruşnice, pretinzând să i se aducă luna de pe cer sau alte lucruri imposibile; pi-sălogea şi tiraniza pe toată lumea; ajunsese până acolo, încât orice om cu bun-simţ, fără să fi fost măcar martor la toate nemerniciile lui, oi doar asoultând ceea ce se povestea despre el, credea că are de-a face ou un monstru, cu o forţă necurată, îşi făcea cruce şi scuipa de scârbă.

  Dar să revenim la unchiul meu. Fără anumite explicaţii despre caracterul acestui om admirabil (repet acest lucru), ar fi fost, desigur, cu totul de neînţeles întronarea aceasta neobrăzată a lui Foma Fomici într-o casă străină; ar fi fost de neînţeles metamorfozarea aceasta uluitoare, dintr-o lichea târâtoare în personaj de seamă. Căci unchiul meu, pe lângă faptul că era de o bunătate nemărginită, mai era şi un om de o delicateţe extraordinară, cu toată înfăţişarea lui aparent cam grosolană; avea o inimă plină de nobleţe şi generozitate, de bărbăţie încercată şi de curaj. Nu mă sfiesc a rosti cuvântul „curaj”, căci ştiu că nimic nu l-ar fi oprit când era vorba să-şi îndeplinească o datorie, înfruntând orice piedici sau primejdii. Era de o puritate sufletească, la cei patruzeci de ani ai săi, care îngăduia, pe bună dreptate, să fie socotit drept un copil; era extrem de expansiv, întotdeauna vesel, vedea în orice om un înger şi era oricând dispus să se considere vinovat de defecteâe altora,