să exagereze calităţile altora, ba să le şi bănuiască acolo, unde ele nici nu puteau exista. Făcea parte din acea categorie de oameni cu inima generoasă şi austeră, care nu pot măcar bănui răul la altcineva fără să roşească, se grăbesc să-i considere pe toţi semenii lor plini de virtuţi, se bucură sincer de succesele altora, trăind veşnic într-o lume idealizată şi la orice neizbândă învinuindu-se în primul rând pe ei înşişi. Menirea lor este de a se jertfi în interesul altora. Unii ar putea să-l considere un om fără voinţă, slab şi lipsit de caracter. Avea, fără îndoială, firea cam slabă, prea moale, dar nu din cauza lipsei de fermitate, ci numai de teamă să nu jignească, să nu procedeze cu asprime, dintr-un respect excesiv faţă de alţii, faţă de om' în general. De altfel, lipsit de energie şi de fermitate nu se arăta decât atunci când era vorba despre propriile lui interese, pe care le neglija uneori în cel mai mare grad, fapt ce-i atrăsese toată viaţa numai ironii şi glume, ba uneori chiar şi din partea acelora în beneficiul cărora îşi sacrifica avantajele. Cert este că în ruptul capului n-ar fi crezut vreodată că are duşmani; şi cu toate că îi avea, era singurul care nu observa acest lucru. Se temea ca de foc de tot ce ar putea stâmd scandal sau neînţelegeri în casa lui încât, dacă era vorba despre el, ceda imediat în toate şi se supunea oricui. Ceda dintr-o neţărmurită bunătate şi delicateţe, dintr-o jenă penibilă, „ca să fie, explica el cu vorbirea-i pripită, pentru a înlătura eventualele învinuiri şi reproşuri dinafară că ar da dovadă de slăbiciune încurajatoare pentru asemenea gâlcevi • – ca să fie toată lumea mulţumită şi fericită 1” Ar fi de prisos să mai adaug că era gata să accepte orice influenţă binefăcătoare. Mai mult, sub aparenţa unor intenţii curate şi nobile, orice nemernic putea să-l târască în cine ştie ce acţiune murdară sau compromiţătoare. Unchiul avea o încredere deplină în oameni şi o acorda cu prea multă uşurinţă oricui, greşind de multe ori. Când, însă, după multe decepţii şi îndelungi frământări şi ezitări, se încredinţa, în sfârşit, că omul care l-a indus în eroare este într-adevăr necinstit, se învinuia în primul rând pe el însuşi, dacă nu cumva exclusiv pe el însuşi. Închipuiţi-vă, aşadar, casa linişită a unchiului, lăsată la cheremul unei imbecile trăsnite şi prăpăstioase, instaurată cu dreptul de stăpână absolută, şi a unui alt imbecil – idolul şi povăţuitorul ei; la cheremul acestei smintite, care până atunci nu se temuse decât de generalul ei, iar acum nu se mai temea de nimeni şi de nimic, simţind chiar nevoia de a se recompensa pentru tot trecutul; o smintită în faţa căreia unchiul meu considera că trebuie să se plece smerit şi respectuos, fie chiar şi pentru faptul că-i era marna. O data instalaţi la conac, începură prin a-i demonstra unchiului meu că este grosolan, lipsit de tact, ignorant şi, mai ales, un egoist de o cruzime nemaipomenită. Interesant este că bătrâna aceasta semidementă credea ea însăşi tot ce debita în acest sens. De altfel, bănuiesc că şi Foma Fomici, la rându-i, era în bună parte convins de acest lucru. Astfel ajunseră a-l face pe unchiul meu să creadă că Foma i-a fost trimis de Dumnezeu însuşi pentru mântuirea sufletului său rătăcit şi pentru înfrânarea patimilor sale nemăsurate; a-l face să creadă că este încrezut, orgolios, că are tendinţa de a se lăuda cu bogăţia sa, fiind capabil să-i scoată ochii lui Foma Fomici pentru bucăţica de pâine pe care o mănâncă la masa lui. Foarte curând, sărmanul meu unchi sfârşi prin a crede că a ajuns într-o nemaipomenită decădere morală: îi venea să-şi smulgă părul, să ceară iertare…

  — Numai eu sunt de vină, dragul meu, mărturisea el celor cu care se întâmpla să stea de vorbă în asemenea momente. Vina este a mea, desigur! Trebuie să fii mult mai delicat cu omul căruia îi faci un bine… 4 Adică… Ce spun eu! Despre ce fel de bine poate fi vorba!… Iar m-a luat gura pe dinainte! Nu-mi datorează nici un bine, căci, de fapt, eu sunt acela care îi rămân îndatorat pentru faptul că stă la mine, şi nu el mie! Şi uite că m-am apucat să-i scot ochii pentru că mănâncă pâinea mea!… De fapt, nu i-am spus nimic, dar, se vede treaba, am scăpat vreo vorbă fără nici un gând —• mi se întâmpla uneori… In sfârşit, omul acesta a suferit, s-a purtat ca un adevărat martir: timp de zece ani, cu toate jignirile la care s-a expus, a îngrijit un prieten bolnav; ei bine, toate astea se cer răsplătite! Şi; apoi, este cazul să ne gândim, să ţinem seama că aici e vorba şi de ştiinţă… E scriitor! Un erudit! Într-un cuvânt, o persoană de o structură spirituală superioară…

  Imaginea unui Foma – un om ou multă carte şi nefericit, nevoit să-l facă pe bufonul la un boier sucit şi despotic, umplea de milă şi de indignare inima generoasă a unchiului meu. Oricare ciudăţenie de-a lui Foma, toate purtările lui meschine, unchiul meu era dispus imediat să le pună pe seama suferinţelor şi pătimirilor acestuia în trecut, pe seama umilirilor la care fusese supus, a înrăirii… De aceea, în nemărginita lui delicateţe sufletească, hotărî îndată că de la un om care a suferit atâta n-ai dreptul să pretinzi ca de la oricare altul; că trebuie nu numai să-i ierţi orice manifestări de acest fel, dar să-i şi oblojeşti rănile cu blândeţe şi înţelegere, să-l ajuţi să-şi recapete echilibrul şi demnitatea, să-l împaci cu omenirea. Propunându-şi acest scop înălţător, unchiul se înflăcăra la culme, pierzându-şi de tot capacitatea de a vedea că noul său prieten este o bestie încarnată, un individ senzual, capricios, egoist, leneş, puturos şi atâta tot. Credea fără nici o rezervă şi cu toată convingerea în erudiţia şi genialitatea lui Foma. Am uitat să mai adaug că unchiul meu avea un fel de cult pentru tot ce ar fi