Era una din ciudăţeniile sale pe cât de nevinovate, pe atât de caracteristice.

  — Îşi scrie opera! Spunea el câteodată, umblând în vârful degetelor, deşi biroul lui Foma Fomici era tocmai în a treia cameră. Nu ştiu ce anuine, adăuga el cu un aer misterios şi mândru totodată, dar trebuie să fie ceva foarte încâlcit… Adică în sensul cel mai bun al cuvântului. Unii, probabil, vor înţelege ce scrie, dar pentru alde noi, frăţioare, e o halima întreagă, încât… Mi se pare că scrie despre forţele productive, sau aşa ceva, după cum am înţeles de la dânsul. Trebuie să fie ceva din domeniul politicii. Ei da, da, numele lud, să ştii, va răsuna odată şi odată! Atunci o să ajungem şi noi celebri datorită Iui. Chiar el mi-a spus-o…

  Ştiu precis că unchiul meu, la porunca lui Foma, a trebuit să-şi radă superbii favoriţi castanii5. I se năzărise lui Foma că favoriţii ăştia îi dau unchiului un aer de franţuz, vădind o lipsă totală de patriotism. Treptat, Foma înoepu să se amestece şi în administrarea moşiei, intervenind cu sfaturi înţelepte. Aceste sfaturi înţelepte erau îngrozitoare. In curând, ţăranii pricepură cum stau lucrurile şi cine este adevăratul stăpân şi începură să se scar-pine la ceafă. Am avut ocazia să asist într-o zi la o discuţie a lui Foma Fomici cu ţăranii: mărturisesc că am tras cu urechea înadins. Foma declarase la un moment dat că-i place să stea de vorbă cu mujicul rus ager la minte. Şi iată că, într-o zi, apăru la arie; după ce discută cu oamenii despre diferite treburi gospodăreşti, deşi nu ştia să deosebească grâul de ovăz; după ce le vorbi mieros despre îndatoririle sfinte ale ţăranului faţă de boier, atingând în treacăt şi problema electricităţii, şi aceea a diviziunii muncii, lucruri despre care habar n-avea de fapt; după ce explică apoi ascultătorilor săi cum se învârte pământul în jurul soarelui, şi, în sfârşit, înduioşat de propria-i elocinţă, aduse vorba şi despre miniştri, am înţeles totul. Căci mi-a venit în minte cum Puşkin povesteşte despre un tată, care ai băgă în cap băieţaşului său de patru anişori că el, tăticul lui, „este atât de viteaz şi neînfricat, încât îl îndrăgise însuşi ţarul.”6 Avea nevoie omul de un ascultător, fie chiar şi în vârstă de patru ani. Unde mai pui că ţăranii îl ascultau pe Foma Fomici întotdeauna cu o atenţie slugarnică.

  — Şi ce leafă primeşti de la ţar, boierule? Îl întrebă deodată pe Foma un bătrân cărunt, poreclit Arhip Scurtu, din mulţimea de ţărani adunaţi în jur, cu gândul să-l linguşească; dar Foma Fomici socoti această întrebare prea familiară, şi el nu suferea familiaritatea.

  — Şi ce te priveşte pe tine, mocofane? Răspunse el cu dispreţ bietului ţăran. Ce-ţi băgaşi râtul, ca să-l scuip?

  De altfel, pe acest ton obişnuia să stea de vorbă Foma Fomici cu „mujicul rus ager la minte” 7.

  — Tăicuţule… Zise atunci un alt ţăran, păi noi suntem oameni fără carte. Tu poate că eşti maior, ori colonel, ori poate chiar şi luminăţia-voastră – nici nu ştim cum să-ţi spunem.

  — Mocofane! Repetă Foma Fomici, îmblânzit oarecum. Păi şi lefurile la ţar nu-s toate la fel, prostăvane! II vezi pe câte unul cu cinul de general şi nu capătă nimic, înseamnă că n-are pentru ce: nu aduce nici un folos ţarului. Iar eu aveam o leafă de douăzeci de mii când eram în serviciul unui ministru, dar nici nu-i luam, pentru că îmi făceam slujba dintr-un simţământ de onoare, aveam cu ce trăi. Toată leafa mea o dăruiam statului pentru şcoli şi celor rămaşi fără adăpost de pe urma focului de la Kazan.

  — Ca să vezi! Tu, va să zică, ai zidit din nou oraşul Kazan, tăicuţule? Continuă mirat ţăranul.

  În general, ţăranii se minunau grozav de Foma Fomici.

  — Am şi eu partea mea acolo, zise Foma cu un aer oarecum plictisit, necăjit parcă de faptul că se coborâse până la un asemenea om cu asemenea discuţii.

  Altfel decurgeau discuţiile cu unchiul meu.

  — Ce erai dumneata înainte? Întreba, de pildă, Foma, trân-tindu-se greoi, după o masă copioasă, într-un fotoliu confortabil, în timp ce un fecior, în spatele fotoliului, îl apăra de muşte cu o ramură verde de tei. Cum erai dumneata înainte de venirea mea aici? Eu ţi-am aruncat în suflet scânteia focului ceresc, ce arde şi acum în dumneata. Este adevărat sau nu că ţi-am aprins în suflet focul sacru? Răspunde: ţi-am aprins, ori nu?

  La drept vorbind, nici Foma Fomici însuşi nu ştia de ce puŞese aceasta întrebare. Dar tăcerea şi jena unchiului avură darul să-l aţâţe pe loc. Răbdător şi umil înainte vreme, el se aprindea acum oa praful de puşcă de scânteie la cea mai mică contrazicere. Tăcerea unchiului i se păru jignitoare şi acum stăruia să obţină un răspuns.

  _ Ei; haide, răspunde: arde, ori nu arde flacăra în sufletul dumitale?

  Încurcat, neştiind ce ar fi mai nimerit să răspundă, unchiul meu tăcea.

  — Dă-mi voie să-ţi atrag atenţia că aştept răspunsul dumitale, stărui Foma pe un ton ofensat.

  — Mais repondez clone *, Egoruşka! Interveni ^generăleasa dând din umeri.

  — Te întreb: arde în sufletul dumitale această flacără, sau nu arde? Repetă îngăduitor Foma, luând o acadea din bomboniera care i se punea totdeauna în faţă din porunca generălesei.

  — Zău nu ştiu, credeTmă, Foma, răspundea în cele din urmă unchiul, cu o mutră desperată. O fi existând, probabil, ceva în felul acesta… Dar mai bine nici să nu mă întrebi, căci te pomeneşti că trântesc ceva anapoda…

  — Aşa! Va să zică, după părerea dumitale eu sunt un nimic, un ins atât de nevrednic a fi luat în seamă, înoât nici nu merit un răspuns. Asta ai vrut să spui, nu-i aşa? Am înţeles! Va să zică, sunt