— Ei, asta-i acum, Foma, de ce vorbeşti aşa! De unde ai luat că am vrut să spun asta?

  — Ba tocmai asta ai vrut să spui.

  — Dar, ţi-o jur, nici gând!

  — Aşa! Iată-mă, va să zică, şi mincinos! Bine! Las' să fiu un mincinos; las' să fiu, după cum binevoieşti să afirmi, un câr-cotaş care caută înadins pretext de ceartă; fie şi aşa, las' să se adauge la toate jignirile ce mi se aduc şi asta – voi suporta totul…

  — Mais, mon fils*… Ţipă îngrozită generăleasa.

  — Foma Fomici! Mămiţico! Strigă unchiul desperat. Cre-deţi-mă, n-am nici o vină! Poate că m-a luat gura pe dinainte, fără să-mi dau seama!… Nu mi-o lua în nume de rău, Famă: sunt un prost – îmi dau seama şi eu că sunt un prost; simt că

  * Dar răspunde odată ţfr.). * Dar bine, fiule (fr).

  Fui vorbesc ceea de trebuie… Ştiu, Fomâ, ştiu tot! Nici nu e nevoie să-mi spui! Continuă el, dând din mână. Uite, sunt un om de patruzeci de ani şi până să te cunosc pe tine, mă tot gândeam că sunt un om ca toţi oamenii… Şi că, mă rog, totul e aşa cum se cuvine. Nu-mi dădeam seama până acum că sunt păcătos ca un ţap, că sunt un egoist de mâna întâi şi că am făcut atâta rău, încât mă mir cum de mă mai rabdă pământul!

  — Ei da, ce să mai vorbim, eşti într-adevăr un mare egoist! Zise Foma Fomici satisfăcut.

  — Acum văd şi eu că sunt un egoist! De azi înainte, însă, am isprăvit cu asta. Gata! Mă îndrept şi mă fac mai bun.

  — Deie Domnul să fie aşa! Încheie Foma Fomici, cu un suspin cucernic, ridicându-se ca să se retragă în odaia sa pentru siesta de dupănmasă. Foma Fomici obişnuia să doarmă puţin după prânz.

  Ca să închei acest capitol, îngăduiţi-mi să adaug câteva cuvinte despre raporturile mele personale cu unchiul şi să explic în ce împrejurări mi-a fost dat să-l cunosc pe Foma Fomici, nimerind cu totul neaşteptat în vâltoarea unor întâmplări nemaipomenite până atunci în viaţa molcomă a binecuvântatului Stepancikovo. În felul acesta, aş încheia introducerea mea şi aş trece de-a dreptul la miezul istorisirii.

  De mic copil, am rămas orfan şi singur pe lume, când unchiul a luat asupră-şi grija întreţinerii şi a creşterii mele ca un adevărat tată; într-un cuvânt, a făcut pentru mine ceea ce de multe ori nici unii părinţi adevăraţi nu fac pentru propriile lor odrasle. Chiar din prima zi a sosirii mele în casa lui, m-am ataşat de el din tot sufletul. Aveam pe atunci vreo zece ani şi îmi aduc aminte că ne-am împrietenit repede şi de atunci m-am simţit legat de el din toată inima. Mânam împreună sfârleaza; o dată am furat boneta unei zgripţuroaice bătrâne, o rudă mai în-depărtată, am legat boneta imediat de coada zmeului de hârtie pe care l-am înălţat până-n nori. Trecură ani de zile după aceea şi l-am revăzut pe unchiul meu scurt timp la Petersburg, la terminarea studiilor mele, făcute tot pe cheltuiala sa. De data aceasta, ataşamentul meu faţă de dânsul îmbrăcă coloritul ardoarei tinereşti: m-au uimit şi m-au mişcat îndeosebi nemărginita lui generozitate, blândeţe, sinceritate şi voioşia naivă care mi-au câştigat fără nici o rezervă dragostea şi admiraţia. Absolvind universitatea, am stat un timp la Petersburg fără nici o ocupaţie, deplin convins, după cum se întâmplă cu toţi cei de vârsta mea, că, în curând, voi fi chemat să înfăptuiesc nişte lucruri extraordinare şl poate chiar măreţe. Nu-mi venea de loc să părăsesc capitala. Întreţineam cu unchiul o corespondenţă destul de sporadică, schim-bând scrisori rare, mai ales când aveam nevoie de bani – cereri pe care nu mi le refuza niciodată. Într-o zi, însă, primind vizita unui om de încredere al unchiului, trimis cu diferite treburi la Petersburg, am aflat că la ei acolo, la Stepancikovo, se petrec nişte lucruri ciudate. Aceste veşti venite neaşteptat m-au surprins şi m^au tulburat. Am început să-i soriu unchiului mai des. Îmi răspundea de fiecare dată foarte încâlcit şi cam ciudat, atingând numai chestiuni privitoare la studiile mele din care reieşea că pune mari speranţe în viitoarea mea activitate ştiinţifică şi că se mândreşte de succesele ce mă aşteaptă. Apoi, deodată, după o tăcere destul de lungă, am primit o scrisoare cu totul deosebită de cele de până atunci, plină de subînţelesuri, aluzii ciudate, contraziceri inexplicabile, şi care mi-a provocat o mare nedumerire. Se cunoştea că o scrisese într-o stare de tulburare nemărturisită. Un singur lucru reieşea însă absolut limpede: unchiul stăruia cu toată seriozitatea şi aproape implorându-mă să mă căsătoresc oât mai degrabă cu fosta lui pupilă, fiica unui funcţionar sărac din provincie cu numele de Ejevikin; fata primise o educaţie aleasă într-o şcoală din Moscova, pe cheltuiala unchiului, după care venise în casa lui ca guvernantă la cei doi copii. Mai scria că fiinţa aceasta este foarte nenorocită, că aş putea să-i fac fericirea şi că ar fi din parte-mi o faptă plină de mărinimie; de aceea, apela la nobleţea şi generozitatea mea sufletească, făgăduind totodată că va avea grijă s-o şi înzestreze. De altfel, fraza privitoare la înzestrarea fetei suna foarte misterios, părea formulată cu multă prudenţă şi fereală, iai scrisoarea se încheia prin rugămintea lui ca toată chestiunea aceasta să rămână o mare taină între noi doi. Scrisoarea m-a uluit, silindu-mă să fac tot felul de presupuneri, din care cauză, în cele din urmă, mă apucară durerile de cap. Căci, pe bună dreptate, care tânăr, ca mine, abia ieşit de pe băncile şcolii, n-ar fi fost zguduit de o asemenea propunere, fie chiar şi prin latura ei romantică, bunăoară? Auzisem, de altfel, că guvernanta aceasta tânără este o fată foarte frumoasă. Neştiind ce să fac şi cum să procedez, i-am răspuns îndată unchiului că plec nein-târziat spre Stepancikovo. O dată cu scrisoarea unchiul îmi trimisese şi bani de drum. Cu toate acestea,