ros de îndoieli şi nelinişte, am mai întârziat la Petersburg vreo trei săptămâni. Când, într-o zi, m-am întâlnit întâmplător cu unul din foştii camarazi ai unchiului care în drum din Caucaz Ia Petersburg trecuse pe la Stepancikovo. Era un om în vârstă, aşezat şi chibzuit, holtei convins. Cu profundă indignare îmi povesti el despre Foma Fomici, comunicându-mi totodată şi un fapt despre care n-aveam idee până atunci, şi anume, că Foma Fomici şi generăleasa hotărâseră să-l însoare pe unchiul meu cu o fiinţă foarte ciudată, o fată bătrână şi aproape scrântită, având şi o biografie tot atât de ciudată, dar şi o avere de aproape o jumătate de milion ruble; că generăleasa reuşise s-o convingă pe această domnişoară c-ar fi rude şi astfel o aduseseră în casa unchiului; că unchiul e complet desperat, dar că se va căsători, probabil, în cele din urmă, cu jumătatea de milion zestre; că, în sfârşit, cele două capete deştepte, generăleasa şi Foma Fomici au iniţiat nişte persecuţii groaznice împotriva sărmanei guvernante, lipsite de apărare, şi caută din răsputeri s-o alunge din casă, de teamă, probabil, ca nu cumva colonelul să se îndrăgostească de dânsa, dacă nu cumva şi pentru motivul că el se şi îndrăgostise. Cuvintele acestea din urmă mă uluiră. De altfel, toate încercările mele de a afla dacă unchiul meu e îndrăgostit cu adevărat rămaseră fără un răspuns precis, fie pentru motivul că fostul camarad al unchiului nu era în cunoştinţă de cauză, fie pentru că ezita să-mi spună tot ce ştie; în general, relatările lui erau destul de zgârcite şi evazive în privinţa amănuntelor cerute de mine. Am rămas pe gânduri; ciudat, ştirile obţinute veneau în contrazicere cu scrisoarea şi propunerea unchiului!… Dar nu era timp de pierdut. Am hotărât să plec imediat la Stepancikovo, însufleţit de dorinţa nu numai de a-l ajuta şi a-l consola pe unchiul, ci chiar de a-4 salva, dacă va fi posibil, adică de a face ca Foma să fie alungat, căsătoria proiectată cu fata aceea bătrână să fie zădărnicită şi, în sfârşit, întrucât după părerea mea definitivă, pretinsa dragoste a unchiului nu era decât o născocire răutăcioasă a lui Foma Fomici – s-o fac fericită pe sărmana guvernantă, desigur foarte frumoasă, cerându-i mâna, oferindu-i ocrotirea mea etc. Etc. Treptat, m-am însufleţit într-atâta, încât, tânăr cum eram şi lipsit de orice ocupaţie, am trecut din stadiul îndoielilor în cealaltă extremă: ardeam de dorinţa să fac cât mai repede tot felul de isprăvi eroice şi extraordinare. Începu să mi se pară chiar că eu însumi dau dovadă de o mare generozitate sacrificându-mă în chipul cel mai nobil, ca să fericesc o făptură nevinovată şi încântătoare – într-un cuvânt, ţin minte că tot drumul eram tare mulţumit de mine însumi. Vara era în toi; soarele de iulie strălucea dogoritor; în faţa mea se desfăşura întinsul de necuprins al lanurilor de grâu în pârg. Stătusem atâta timp zăvorit în Petersburg, încât mi se părea că abia acum văd lumea aşa cum este ea cu adevărat!

 DOMNUL BAHCEEV.

  Mă apropiam de ţinta călătoriei mele. Străbătând orăşelul B., de la care nu-mi mai rămâneau de parcurs decât zece verste până la Stepancikovo, a trebuit să mă opresc la un fierar de lângă barieră ca să lipească şina crăpată de la una din roţile tarantasului meu. Reparaţia era simplă şi n-ar fi cerut mult timp şi de aceea am hotărât să nu mai intru în vreun local, ci să aştept în faţa fierăriei. Coborând din trăsură, am văzut un domn gras care fusese nevoit, ca şi mine, să se oprească pentru nişte reparaţii la trăsură. Stătea de o oră sub arşiţa cumplită, striga, înjura şi-i zorea nerăbdător pe meşterii care se agitau în jurul unei trăsuri superbe. Chiar de la prima ochire, domnul acesta supărat mi-a făcut impresia unui om tare morocănos. Avea vreo patruzeci şi cinci de ani, era de statură mijlocie, burduhănos şi cu obrajii ciupiţi de vărsat. Obezitatea, nodul gâtului proeminent şi obrajii bu-călaţi mărturiseau o viaţă îmbelşugată de moşier de la ţară. Avea în chipul său ceva femeiesc, care sărea în ochi de la prima vedere. Purta nişte haine largi, comode, îngrijite, dar nu după ultima modă.

  N-am putut înţelege de ce s-a arătat pornit şi împotriva mea, cu toate că mă vedea pentru întâia oară şi nu schimbasem încă nici o vorbă. Am observat acest lucru după privirile lui furioase pe care mi le arunca din clipa când mă văzuse coborând din trăsură. Şi totuşi, tare aş fi vrut să-i fac cunoştinţă, deoarece, din pălăvrăgeala servitorilor săi, am înţeles că vine de la Stepancikovo, dintr-o vizită la unchiul meu, şi ar fi fost un prilej de a mai afla oâte ceva de la dânsul. Am schiţat un salut, ridicându-mi şapca şi am încercat cu toată amabilitatea să remarc cât de neplăcute sunt uneori întârzierile de acest fel pentru un drumeţ; dar domnul cel gras mă măsură oarecum în silă, din cap până în picioare, cu o privire plictisită şi nemulţumită, mormăi ceva sub nas şi îmi întoarse greoi spatele. Această parte a persoanei sale, deşi oferea un material abundent pentru nişte reflecţii foarte interesante, nu era totuşi cât de cât propice pentru o conversaţie plăcută.

  — Grişka! Ce tot bombăni acolo! Acuşi pun biciul pe tine!… Zbieră el deodată la servitorul său, ca şi cum nici n-ar fi auzit ceea ce îi spusesem despre neplăcerile unor asemenea întârzieri în drum.

  Acest „Grişka” era un servitor bătrân, cu părul cărunt şi cu favoriţi stufoşi, albi, îmbrăcat într-un surtuc cu poale lungi. Se vedea că şi el era foarte supărat şi bodogănea ceva sub nas. Între boier şi slugă avu loc îndată o explicaţie plină de năduf.

  — Cum de nu! Zbiară mai tare! Mormăi Grişka, însă destul de tare ca să audă toată lumea şi se întoarse bosumflat să rân-duiască ceva în trăsură.

  — Cum? Ce-ai spus? „Zbiară mai tare…”? Ai căpiat, de-mi răspunzi aşa? Zbieră la rându-i boierul cel gras, învineţindu-se la faţă.

  — Dar ce tot îmi căutaţi nod