— Nod în papură, zici? Auziţi? Bodogăneşte împotriva mea şi eu să n-am dreptul nici să crâcnesc măcar!

  — Ce nevoie am să bodogănesc?

  — Ce nevoie, ce nevoie… Parcă nu ştiu eu pentru ce bodogăneşti: c-am plecat supărat de la masă • – asta-i.

  — Ce-mi pasă mie! Dacă ar fi după mine, puteaţi să nu mân-caţi de loc. Nici o bodogăneală: vorbeam ceva cu fierarii.

  — Fierarii… Dar cu ei ce ai?

  — N-am cu ei nimic, dar mi-e necaz pe trăsura asta.

  — Dar cu ce te-a necăjit, mă rog, trăsura?

  — De ce s-a stricat! N-are voie să se strice, să stea teafără cum îi sade bine.

  — Pe trăsură, auzi… Las-că te cunosc eu; cu mine ai tu ce ai, nu ou trăsura. El e vinovatul şi tot el sare cu gura!

  — Dar ce aveţi, boierule, de v-aţi legat de mine? Lăsaţi-mă în pace!

  — Atunci, de ce tot drumul ai stat ca o bufniţă, o vorbă n-ai schimbat cu mine, ai? Doar în alte daţi nu-ţi tace gura!

  — Mi se băga 6 muscă în gură, de-aia am tot tăcut şi am stat ca o bufniţă. Aţi vrea, poate, să vă spun la poveşti? Luaţi-o atunci la drum pe Melania, că aia vă ţine numai în poveşti.

  Burduhănosul deschisese gura să mai spună ceva, dar tăcu, negăsind, probabil, un răspuns. Iar servitorul, mulţumit de dialectica sa şi de influenţa asupra stăpânului, demonstrată faţă de martori, se întoarse către lucrători şi, cu un aer şi mai important, se apucă să le explice ceva.

  Încercarea mea de a face cunoştinţă rămăsese zadarnică, mai ales din pricina neîndemânării mele, dar o împrejurare neaşteptată îmi veni în ajutor. O mutră somnoroasă, nespălată şi cu părul vâlvoi apăru deodată în ferestruica unui coş de cupeu, lăsat cine ştie din ce vremuri uitate fără roţi lângă fierărie, aşteptându-şi zadarnic rândul să intre în reparaţie. Apariţia acestei figuri caraghioase stârni printre meşteri un hohot de râs general. Omul din cupeu fusese încuiat înăuntru şi n-avea cum să iasă. Trezindu-se după o beţie cruntă, se ruga acum zadarnic să fie lăsat să iasă; în cele din urmă, imploră pe careva să-i aducă dalta. Toate astea avură darul să provoace hazul celor de faţă.

  Există firi care se încântă şi se distrează grozav la vederea unor lucruri destul de ciudate. Mimica unui ţăran beat, un om poticnindu-se şi căzând în stradă, cearta între două cumetre etc. Etc. Le provoacă acestor oameni, nu se ştie de ce, o veselie nestăpânită. Moşierul cel gras făcea parte din această categorie de oameni. Treptat, chipul lui se transformă, devenind din morocănos şi încruntat potolit şi blând, pentru ca, la urmă, să se însenineze de tot.

  — Ei, pe cine văd, parcă-i Vasiliev, întrebă el cu simpatie. Cum naiba a nimerit acolo?

  — E Vasiliev, cucoane, chiar el este! Confirmară voci din toate părţile.

  — E după chef, boierule, a făcut-o lată, adăugă un lucrător mai în vârstă, înalt şi uscăţiv, cu o expresie severă în ochi şi având aerul de a se considera mai-marele celorlalţi lucrători; a făcut-o lată rău, boierule; de trei zile nu s-a mai dus la stăpân şi se ascunde la noi! Cere acuma o daltă. Şi ce-ai să faci cu dalta, prostule? Vrea să-şi pună amanet şi cea din urmă sculă care i-a mai rămas!

  — Lasă, Arhipuşka! Banii sunt ca porumbeii: vin în zbor şi pleacă în zbor. Dă-mi drumul, pentru numele lui Dumnezeu, se rugă Vasiliev cu un glas subţire, răguşit, scoţându-şi iar capul prin ferestruică.

  — Stai acolo liniştit, şi nu mai face pe grozavul! Răspunse sever Arhip. De trei zile nu mai semeni a om; l-au adunat de pe uliţă azi-dimineaţă; fii mulţumit că te-am ascuns de privirile lui Matvei Ilici; i-am spus că eşti bolnav, că te-au apucat, adică, nişte junghiuri vechi.

  O explozie de râsete izbucni la aceste cuvinte.

  — Da unde mi-i dalta?

  — La Zui al nostru! Altă vorbă nu ştii! E un beţiv fără leac, boierule!

  — He-he-he! Văd şi eu acum ce poamă-mi eşti! Aşa lucrezi tu în oraş, va să zică! Iţi amanetezi sculele, hai? Zise râzând bur-duhănosul, înveselit la culme, şi recăpătându-şi buna dispoziţie.

  — Şi ce meşter priceput, nici la Moscova nu găseşti unul ca el! Şi uite-l în ce hal e, ticălosul, adăugă el ou totul neaşteptat, adresându-mi-se inie. Dă-i drumul, Arhip: poate că are nevoie să se mai plimbe.

  Porunca boierului fu ascultată. Cuiul, pe care-l băgaseră în uşa cupeului ca să-şi bată joc de Vasiliev oând s-o trezi, fu scos şi acesta se înfăţişă plin de noroi şi cu hainele ferfeniţă. Clipind la soare şi punând palma streaşină la ochi, privi în jurul său.

  — Ce de-a lume adunată, nene, nene! Zise Vasiliev, mirat, clătinând din cap, te pomeneşti că toţi sunt tre… Ji până la unul, adăugă el tărăgănat, cu un aer gânditor, melancolic şi pocăit. Hai noroc, fraţilor! Da ce atâta hărnicie pe voi dis-de-dimineaţă?

  O nouă explozie de râs fu răspunsul la acest salut neaşteptat.

  — Care dimineaţă, nenorocitule, nu vezi ce sus e soarele? E ziua-namiaza mare!

  — Treanca-fleanca, mere acre!

  — Vorba aia, ce-am avut şi ce-am pierdut!

  — He-he-he! E bun de gură, pişicherul! Se entuziasma boierul cel gras, zguduit de râs, şi privindu-mă iar cu bunăvoinţă. Şi nu ţi-e ruşine, Vasiliev?

  — Beau de necaz, boierule, Stepan Alexandrovici, de necaz şi de amărăciune, răspunse grav Vasiliev, dând din mână cu năduf, dar şi vizibil încântat că poate să-şi mai spună o dată păsul.

  — Ce necaz, secătură?

  — Un necaz, cum nu s-a mai pomenit, cucoane: am ajuns cu toţii la cheremul lui Foma Fomici.

  — Cum? Cine? Strigă moşierul tresărind.

  Am făcut şi eu un pas înainte: pe neaşteptate, lucrurile începură să mă