— Noi, toţi cei din Kapitonovka. Stăpânul nostru, colonelul – Dumnezeu să-l aibă în pază – îşi trece moşia, Kapitonovka noastră, cu zapis, pe numele lui Foma Fomici; un dar de şaptezeci de suflete. „Ţi-o dau în stăpânire veşnică, Foma! Acum, zice, eşti sărac lipit pământului; nici o para chioară nu ţi-a rămas de la răposatul taică-tău. Pentru că tatăl tău, îşi urmă Vasiliev povestirea, presărând-o cu răutăţi veninoase pe seama lui Foma Fomici, pentru că tatăl tău, zice, a fost un nobil de viţă veche, da nu se ştie de unde şi cum; se oploşea, ca şi tine, pe la curţile boiereşti, mâncând de pomană pe la bucătării. Să-ţi fac, zice, danie Kapitonovka, ca să fii şi tu moşier adevărat, proprietar de iobagi, în toată regula, să poţi sta şi tu pe cuptor, lipsit de griji, şi să huzureşti ca nobilii”, zice…

  Dar Stepan Alexeevici nu mai asculta. Efectul celor auzite din gura beţivanului Vasiliev fu extraordinar. Din stacojie, faţa i se făcuse aproape vânătă, ochii înecaţi în grăsime se injectară de sânge, bărbia îi tremura. Mi se făcu teamă să nu-l lovească damblaua.

  — Asta-i culmea! Zise el, în sfârşit, aproape sufocmdu-se. Nemaipomenit! Foma să ajungă moşier! Un parazit, un linge-blide… Ptiu! Să-i ia dracu pe toţi! Ia, mai isprăviţi odată, voi de acolo! Dă-i drumul acasă!

  — Îngăduiţi-mi să vă întreb, cutezai eu, făcând nehotărât un pas înainte, aţi binevoit să pomeniţi de Foma Fomici, al cărui nume de familie mi se pare că este, dacă nu greşesc, Opiskin. Vedeţi, aş fi vrut… Într-un cuvânt, am anumite motive să mă interesez de această persoană, şi tare aş vrea să ştiu în ce măsură putem da crezare acestui om simplu, cum că stăpânul său, Egor Ilici Rostanev, vrea să-i doneze lui Foma Fomici unul din satele sale. Mă interesează mult, şi eu…

  — Dă-mi voie atunci să te întreb şi eu, mă întrerupse domnul cel gras, în ce anume privinţă te interesează această persoană, dup4 cum ai binevoit să te exprimi; căci eu unul i-aş spune mai der grabă canalie, nu persoană! Nici n-are mutră de om, pocitania dracului, e o ruşine a omenirii!

  I-am explicat că deocamdată nu-l cunosc şi nici nu ştiu nimic despre Opiskin, dar că Egor Ilici Rostanev îmi este unchi, iar eu jn| numesc Serghei Alexancjrovici cutare.

  — Aha! Nepotul, va să zică, învăţatul? Dar bine, tătuţă, de ce nu spui aşa! Nici nu ştii cu câtă nerăbdare eşti aşteptat acolo! Strigă domnul cel gras, bucurându-se sincer. Tocmai vin de la Stepancikovo; a trebuit să plec de la masă când s-a servit budinca: n-am mai putut sta cu afurisitul acela de Foma la aceeaşi masă! M-am certat cu toţi din pricina lui… Ce surpriză! Dar, iartă-mă, scumpule, nici nu mă cunoşti încă: eu sunt Stepan Alexeevici Bahceev şi te ţin minte de pe când erai încă de-o şchioapă… Cine şi-ar fi închipuit?… Dă-mi voie…

  Şi domnul cel gras veni să mă îmbrăţişeze şi să mă sărute.

  După aceste prime efuziuni sentimentale, am căutat să folosesc excelenta ocazie ce mi se oferea şi am început să-l întreb fără zăbavă.

  — Dar cine e, mă rog, acest Foma? Cum de a pus stăpî-nire pe toată casa? De ce nu l-au luat la goană ca pe un câine! Mărturisesc…

  — Să-l dea afară pe Foma? Nu-ţi dai seama ce vorbeşti, tinere! Păi, Egor Ilici în prezenţa lui umblă în vârful picioarelor! Dacă ţi-aş spune că, într-o zi, îi trăsneşte lui Foma să dea ordin ca ziua de joi, cum era după calendar, să fie socotită miercuri şi că toată lumea, până la unul, crede-mă, a socotit joia drept miercuri. „Nu vreau să fie astăzi joi, zice, vreau să fie miercuri.” în felul acesta, conacul a avut două zile de miercuri într-o săp-tămână. Şi să nu-ţi închipui, cumva, că o spun numai aşa, de florile mărului, ca să te impresionez! Nici gând. Ci ca să vezi cu ce pramatie avem de-a face. Mare-i grădina lui Dumnezeu!

  — Am auzit despre asta, dar, mărturisesc…

  — Mărturisesc, mărturisesc! Altă vorbă nu ştii? Ce ai de mărturisit, mă rog? Ascultă mai bine ce ţi-oi spune eu, că aş avea ce să povestesc. Mama colonelului Egor Ilici, după cum ştii, este o doamnă venerabilă şi, pe deasupra, şi generăleasă, dar eu cred că s-a scrântit de tot: nu ştie, nu aude decât ce spune Fomka. Ea este capul răutăţilor, ea l-a adus în casa colonelului. A vrăjit-o, se vede, căci nu iese nici atâtica din cuvântul lui Foma, deşi poartă titlul de excelenţă pentru că s-a măritat la vârsta de cincizeci de ani cu generalul Krahotkin. Cât despre Praskovia Uinişna, sora lui Egor Ilici, fata asta bătrână de patruzeci de ani, ce să-ţi spun: nu ştie decât să zică ah! Şi oh! Şi să cotcodăcească toată ziua bună ziua, de ţi-e şi lehamite! Atâta doar că e de sex feminin; dar nu sunt de loc dispus s-o respect numai pentru că e de sex feminin! Ptiu! Mj-e şi silă să vorbesc, d. e aceea prefer să tac; 4Q0 oricum, ţi-e mătuşă. Singură Alexandra Egorovna, fiica colonelului, cu toate că e o codană încă – n-are decât şaisprezece ani – s-a dovedit a fi mai deşteaptă decât toţi: nu recunoaşte nici un Foma, îi refuză orice respect şi-l înfruntă cu atâta curaj, de ţi-e mai mare dragul s-o priveşti. E pur şi simplu adorabilă! Şi are perfectă dreptate. Cum ar putea să-l respecte şi pentru ce merite, când până mai deunăzi acest Fomka îl făcea pe măscăriciul generalului şi se maimuţărea în fel şi chip şi umbla în patru labe, imi-tând diferite animale. Da se vede treaba că s-a întors lumea pe dos, căci de unde omul nostru era înainte fruntea cozii la nerozi, a ajuns deodată bulibaşa peste toţi. Şi să-l vezi acum pe unchiul dumitale, câtă consideraţie îi arată acestui măscărici în retragere, cu ce respect îl ascultă, ca pe un părinte, cum îl ţine