— Mă rog, sărăcia nu-i un viciu… Şi… Mărturisesc… Dar, da-ţi-mi voie să vă întreb, cum arată… E chipeş, e inteligent…?

  — Cine, Foma? Cum să nu, o mândreţe de om! Răspunse Bahceev cu glasul tremurând de necaz. (Simţeam că întrebările mele îl cam enervează şi că începe să mă privească chiorâş.) O mândreţe de om, fireşte, ce mai! Auzirăţi, oameni buni: ce probă de frumuseţe a descoperit dumnealui! Ei bine, domnul meu, află că e hâd, hâd şi seamănă cu toate lighioanele laolaltă, o adevărată pocitanie dacă vrei să ştii cu tot dinadinsul. Să fi fost barem un om deştept, ticălosul, de la care să auzi vreo vorbă de duh, să prinzi o sclipire de haz – atunci, mă rog, treacă-meargă, i-aş mâi ierta, poate, scârboşeniile, de dragul spiritelor lui. Dar nici măcar atâta! Le-o fi turnat el acolo la toţi vreo băutură din alea cu farmece, vrăjitorul dracului! Ptiu! Mi se năclăieşte limba când vorbesc de el. Mai bine scuip şi tac. M-ai scos din răbdări cu presupunerile astea ale dumitale, domnule! Ei hai, ce faceţi voi acolo? Tot nu sunteţi gata?

  — A mai rămas să-l potcovim pe Voronok, răspunse morocănos Grigori.

  — Pe Voronok! O să-ţi arăt eu ţie Voronok!… Da, domnule, aş putea să-ţi povestesc nişte lucruri, să rămâi cu gura căscată până la a doua venire a lui Hristos. Şi când te gândeşti că era o vreme când îl respectam şi eu pe Foma, mă crezi? Uite, mărturisesc sincer halul de prostie în care am fost în stare să ajung! M-a dus şi pe mine. Atotştiutorul! Toate le ştie, a studiat toate ştiinţele! Şi picătur} 4e ^le lui mi-a dat să înghit, căci, cu toată înfă-

  — M ţişarea mea, stau cam prost cu sănătatea, flăcăule. O să te mire, poate, dar sunt un om bolnav, să ştii. Ei bine, cât pe-aci era să dau ortul popii de pe urma picăturilor lui. Dar să nu zici nimic, taci şi ascultă. Când ai să ajungi acolo, ai să le vezi singur pe toate. O să-l aducă pe colonel până la lacrimi de sânge; lacrimi de sânge o să verse colonelul, aşa să ştii, dar va fi prea târziu. Niciunul din vecinii săi de prin împrejurimi nu mai vine pe la colonel din cauza lui Fomka afurisitul. N-a rămas om care, trecând pe la colonel, să nu fi plecat jignit de canalia asta. Ce să mai zic de mine, când nici pe oamenii cu cinuri nu-i cruţă! Pe toţi îi dăscăleşte: l-a apucat un fel de boală a moralizării… Numai el este un om înţelept şi mai deştept decât toţi şi toţi ceilalţi numai pe el trebuie să-l asculte. Numai el are cap de savant. Şi ce-i dacă e savant! Numai fiindcă eşti un savant trebuie numaidecât să-l sfâşii pe cel neînvăţat?… Şi când se apucă să trăncănească cu limba lui savantă, ta-ta-ta! Ta-ta-ta! Şi dă-i şi dă-i fără oprire… Are o limbă, de-ţi vine s-o tai pe loc şi s-o arunci la gunoi, dar cred că şi acolo n-ar mai tăcea până când n-ar mânca-o ciorile. Şi ce s-a mai îngâmfat, ce se mai umflă în pene ca un curcan, ce se mai grozăveşte ca şoarecele la grămada de păsat. A început să se vâre chiar şi acolo pe unde nici capul nu i-ar încăpea. Ce să mai vorbim! I-a mai trăsnit prin cap dumnealui să-i înveţe franţuzeşte pe servitorii de la conac! Voia dumitale, n-ai decât să nu mă crezi, dar aşa este cum îţi spun. O să le fie de mare folos, zice, în serviciul lor, slugilor, adică netoţilor, ţopârlanilor! Ptiu! Mare neruşinat, trăsni-l-ar să^l trăsnească! Ce nevoie are, mă rog, o slugă să vorbească franţuzeşte, te întreb eu? De altfel, la ce ne-ar folosi chiar şi nouă să ştim franţuzeşte? Ca să ne sclifosim prin saloane, ciripind cu domnişoarele la mazurcă sau miorlăind complinienturi nevestelor altora? Stricăciune şi dezmăţ, asta este! Eu ştiu una şi bună: ai dat pe gât o carafă de votcă şi vorbeşti toate limbile de pe lume! Iată ce părere am eu despre limba voastră franţuzească! Sunt convins că şi dumneata te prăpădeşti după conversaţia franţuzească; „ta-ta-ta! Ta-ta-ta! Dă-i cu pliscul, nu te lăsa!” adăugă Baheeev, privindu-mă cu revoltă şi dispreţ. Şi aşa, va să zică, faci parte şi dumneata din tagma cărturarilor; eşti un om învăţat, nu-i aşa? Ţi-ai ales drumul acesta?

  — Da… Mă interesează mai ales…

  — Cunoşti, desigur, rosturile tuturor ştiinţelor?

  — Cam aşa ceva, adică nu… Mărturisesc ca în prezent mă preocupă mai mult observarea faptelor… Am tot stat la Petersburg şi acum mă grăbesc să ajung la unchiul…

  — Şi cine te-a pus să te urneşti din loc? Mai bine rămâneai acolo, dacă aveai unde sta! N-avea nici un rost să te grăbeşti la unchiu-tău. Te asigur, flăcăule, că aici nu faci nici o ispravă cu învăţătura ta, oricât de multă ai avea; iar unchiul, în loc să te ajute, mai mult o să te încurce; te bagi singur în laţ! Eu unul am pierdut la ei acolo câteva kilograme în greutate, într-o singură zi. Mă crezi ori nu c-am slăbit acolo într-o singură zi? Văd eu că nu-ţi vine să-mi dai crezare. Cum vrei, n-ai decât să nu mă crezi.

  — Ba vă cred, cum să nu vă cred? Numai că nu înţeleg… Am răspuns eu din ce în ce mai încurcat.

  — Mă crezi dumneata, dar eu nu te cred! Voi, cărturarii, vă tot vânzoliţi mereu şi vă credeţi buricul pământului; şi tare vă mai lăudaţi! Drept să-ţi spun, nu-mi place, flăcăule, tagma asta a voastră cărturărească; uite aici îmi sade, pe ceafă! Am avut prilejul să am de-a face cu alde voi, la Petersburg. Ce să-ţi spun: erau toţi nişte deşucheaţi; nişte farmazoni. Se ridică împotriva credinţei; un păhărel de rachiu se tem să bea, de parcă i-ar