muşca – ptiu! M-ai supărat rău, flăcăule, nici nu-ţi povestesc mai mult! Doar nu m-am tocmit să-ţi spun la snoave; de altfel, mi-a obosit şi limba. Doar n-o să iau toată lumea în răspăr; aş cădea şi în păcat… Atâta doar îţi mai spun despre isprăvile cărturarului dumitale: că pe Vidopleasov, lacheul unchiului dumitale 8, l-a scos din minţi de-a binelea; s-a scrântit omul din pricina lui Foma Fomici…

  — Ştiu eu ce i-ar trebui acestui Vidopleasov, se amestecă în vorbă şi Grigori, care până atunci ascultase respectuos şi grav toată convorbirea noastră. Să fiu în locul lor, aş pune să-i tragă câteva rânduri de nuiele, vreo două sute de lovituri, nu mai mult şi să vezi cum se lecuieşte el de toate prostiile astea nemţeşti! I-aş scoate repede gărgăunii din cap…!

  F- Gura! Strigă boierul. Unde crezi că te afli? Nu vorbi neîntrebat!

  — Vidopleasov, am bâiguit eu, nemaiştiind ce să spun. Vidopleasov… Ce nume ciudat…!

  — De ce ţi se pare aşa de ciudat, adică? Văd că vă potriviţi de minune cu Foma trăsnitul! Aoleo, cărturarule, cărturarule!… Răbdarea mea ajunsese la capăt.

  — Iertaţi-mă, dar ce aveţi împotriva mea de vă năpustiţi cu atâta pornire? Ce vină am eu de toate astea? Sincer vorbind, vă ascult aproape ele o jumătate cie ora şi tot n-am înţeles despre ce este vorba…

  — N-ai de ce să te superi, flăcăule! Răspunse Stepan Alexeici, nu trebuie să te superi, neică! Doar îţi vorbesc cu mult drag. Nu te uita că sunt aşa de pornit şi chiar acum, în faţa ta, ~ am zbierat la omul meu. Ce-i drept, e o canalie din născare, Grişka ăsta al meu, dar tocmai d-aia ţin la el atât de mult şi mi-e drag, ticălosul. Sunt victima firii mele prea sensibile, ca să spun drept şi numai din pricina lui Fomka, el e vinovat de toate astea! Omul ăsta o să mă bage în mormânt, jur că mă bagă în mormânt! Şi acum, uite, dacă stau de două ore în soare, e tot din cauza lui. M-aş fi dus, poate, pe la protopop, până când gugumanii ăştia vor izbuti cumva să-mi dreagă trăsura. E un om tare de treabă protopopul de aici, dar afurisitul de Fomka într-atâta m-a enervat, încât nici de protopop nu-mi mai arde! Naiba să-i ia pe toţi! Ăştia de aici nici măcar un tractir mai curăţel n-au fost în stare să deschidă. Toţi sunt nişte ticăloşi şi nemernici, toţi până la unu! Hai să zicem să fi avut, acolo, un cin mai simandicos, aferim! Îşi reluă Bahceev gân-dul la Foma Fomici, carenl urmărea, se vede, tot timpul şi de care nu reuşea să scape nici o clipă; atunci, mă rog, poate că l-aş ierta cel puţin pentru gradul pe care îl are; dar aşa, nici măcar atâta; ştiu foarte bine că n-are nici un cin. A suferit, cică, pentru adevăr şi dreptate undeva, cândva, dar când şi unde – nu ştie nimeni şi pentru meritele astea nemaipomenite şi numai de la el auzite, toată lumea trebuie să se târască la picioarele lui! E un diavol, nu altceva! Cum nu i-a convenit ceva – sare în sus şi ţipă ca din gură de şarpe! „Sunt ofensat, zice, toată lumea mă jigneşte aici, îmi scoate ochii cu sărăcia mea, nu mi se dă nici cel mai mic respect!” Fără Foma n-are nimeni voie să se aşeze la masă, în timp ce el nu se urneşte din odaia lui, ţipând că a fost jignit profund; şi se tânguie şi se jeleşte că este un biet pribeag şi poate să trăiască şi cu un codru de pâine neagră. Cum simte însă că, în cele din urmă, toată lumea s-a aşezat la masă, apare şi el şi dă-i şi dă-i cu pisălogeala: „Aşa, va să zică, v-aţi aşezat la masă fără mine? Ce dovadă mai grăitoare vreţi că sunt socotit aici drept un nimic, o zdreanţă de aruncat?” într-tin cuvânt, îşi bate joc de toată lumea I Am tăcut eu cât am tăcut, de a crezut, probabil, că voi sta şi eu sluj în faţa lui, ţopăind şi dănţuind pe lăbuţele dinapoi; ho, ho!… Uşurel-uşurel, amice, căci cu mine aşa ceva nu ţi-o merge, nenişorule; cu mine aşa ceva nu se prinde, drăguţule; mai purie-ţi poftă-n cui, scumpule! Ii fi tu un şmecher mare, dar pe mine nu mă duci! Egor Bici mi-a fost camarad de regiment. Eu am demisionat cu gradul de sublocotenent, iar el a ieşit anul trecut în retragere cu gradul de colonel. Ii spun: „Ascultă-mă, bădie, îţi faci păcatul cu tine, ai să te nenoroceşti, nu te lăsa călărit de Foma ăsta! Ai să verşi lacrimi amare!” „Să nu spui asta, e un om admirabil, zice (auzi? Fomka – un om admirabil!); mi-e prieten, zice; mă învaţă să fiu modest şi să duc o viaţă plină de virtuţi.” „Deh, mi-am zis, împotriva virtuţii n-ai ce spune! Dacă a ajuns treaba să te înveţe Foma cum să trăieşti în modestie şi în virtute, înseamnă că ai ajuns rău de tot.” Să luăm chiar şi cazul de astăzi: pentru ce crezi că a stârnit el un tărăboi întreg, de i-a înnebunit pe toţi? Să-ţi spun eu pentru ce şi ai să rămâi cu gura căscată. Mâine e sfântul Ilie (domnul Bahceev îşi făcu semnul crucii); e ziua onomastică a lui Iliuşa, băiatul unchiului dumitale. Îmi propusesem să petrec ziua asta la ei, rămânând şi la masă; adusesem şi o jucărie comandată special din capitală: un neamţ pe arcuri sărută mâna logodnicei sale, care în timpul acesta îşi şterge lacrimile cu batista – o jucărie superbă! (Acum n-o mai dăruiesc, Morgen frtih! Uite-o colea, zace în trăsură, de altfel şi nasul neamţului a fost cam ciuntit; o duc înapoi.) Egor Ilici ar fi vrut, bineînţeles, ca ziua aceasta, s-o petreacă într-un cadru sărbătoresc, cu veselie şi cu voie bună. Dar şi aici s-a amestecat Fomka: „Ce rost are să faceţi atâta caz de ziua lui Iliuşa, zice? Mie, va să