zică, n-o să-mi daţi acum nici un fel de atenţie, va să zică?” Ca să vezi, ce pramatie! E gelos şi invidios pe un băieţel de opt ani, că de ce, adică, e sărbătorit numai el! Ai mai pomenit aşa ceva!… „Şi eu sunt onomastic, zice!” „Păi, e sfântul Ilie, ziua dumitale e de sfântul Toma!” „Ba nu, zice şi de sfântul Ilie sunt onomastic I” Ascult, tac şi rabd. Şi ce crezi, flăcăule? Umblă cu toţii în vârful picioarelor şi se sfătuiesc în şoaptă ce să facă: să-l sărbătorească de sfântul Ilie, sau nu, să-l felicite, sau nu? Căci dacă nu-l felicită – s-ar putea să se supere; dacă îl felicită – s-ar putea, ferească Dumnezeu, s-o ia drept batjocură. Ca să vezi, ce trăsniţi! În sfârşit, ne aşezarăm la masă… Dar tu, flăcăule, mă asculţi, ori ba?

  — Vă ascult, fireşte; vă ascult cu cea mai mare atenţie, pentru că, datorită dumneavoastră, aflu, în sfârşit, ce şi cum… Mărturisesc…

  — Aş, cu cea mai mare atenţie! Văd eu cu ce atenţie… Nu cumva îmi spui înadins ca să mă necăjeşti, că mă asculţi cu atenţie?

  Y 405

  — Vai de mine, de ce aş spune-o înadins? Dimpotrivă. Şi, afară de asta, povestiţi… cu atâta haz, încât mă simt ispitit chiar să notez istorisirea dumneavoastră.

  — Cum? Să notezi? Întrebă domnul Bahceev, cu oarecare teamă, privindu-mă cu bănuială.

  — Bine, să zicem că n-am să notez… Aşa, mi-a venit un gând.

  — Nu cumva vrei să mă duci cu zăhărelul?

  — Adică cum vine asta? Întrebai eu cu mirare.

  — Uite aşa. Mă încânţi, îţi povestesc totul, ca un prost şi mă pomenesc mai târziu încondeiat într-o poveste de a ta.

  M-am grăbit să-l asigur pe domnul Bahceev că nu sunt din-tr-ăia, dar vedeam că nu izbutesc să-i alung bănuiala.

  — Zici tu că nu eşti dintr-ăia! Dar cine te ştie? Poate că eşti unul şi mai al dracului. Uite, m-a ameninţat şi Foma că va scrie despre mine ca să mă dea la gazetă.

  — Permiteţi-mi să vă întreb, l-am întrerupt eu, căutând să schimb subiectul, spuneţi-mi, e adevărat că unchiul meu vrea să se însoare?

  — Ei şi ce dacă vrea? Mare lucru! Însoare-se, dacă-i arde de însurătoare; nu văd nimic rău în asta; alta-i buba… Adăugă domnul Bahceev îngândurat. De, cum să-ţi spun, flăcăule, la asta chiar că n-aş putea să-ţi dau un răspuns precis. O mulţime de muieri s-au adunat acolo ca muştele la miere; nu-i chip să înţelegi care din ele vrea să se mărite. Îţi mărturisesc prieteneşte: tare-s nesuferite muierile astea! Ţi se pare numai că ai de-a face tot cu nişte oameni – de fapt sunt o adevărată pacoste şi te bagă în păcate. Că unchiul dumitale e îndrăgostit lulea, ţi-o spun sigur. Dar să lăsăm asta acum: ai să te convingi personal; nenorocirea e că prea o lungeşte. Dacă ai hotărât o dată să te însori, ce mai aştepţi – în-soară-te! Da ţi-ai găsit omul! Se teme să nu afle Fornka; chiar şi bătrânei nu îndrăzneşte să-i spună, căci aia, când s-o porni să ţipe, o aude tot satul, ba mai şi zvârle din copite ca o măgăriţă nărăvaşă. Ţi se face lehamite de toate… De dragul lui Fomka, zice, că adică, bietul Foma Fomici o să se necăjească dacă vine în casă o nouă stăpână; pentru că atunci, zic eu, nici două ore n-ar mai putea rămâne licheaua în casa aceea. Stăpâna cea nouă îl dă afară cât ai clipi; ori, dacă nu e proastă, întoarce lucrurile în aşa fel, încât dumnealui nu-şi mai găseşte loc în tot judeţul! Ei şi uite de aceea îşi face acum de cap Foma, ajutat de cucoana mare şi caută să-i bage pe gât o soţioară de… de… Dar de ce mă întrerupi, flăcăule? Voiam să intru tocmai în miezul chestiunii şi tu mă întrerupi! Mici atâta respect n-ai faţă de un om mai în vârstă I tsTU se cade, flăcăule, să întrerupi pe un om bătrân.

  M-am grăbit să-i cer scuze şi el continuă.

  — Nu te mai scuza! Îţi vorbesc, frate, ca unui om învăţat, ca să vezi şi dumneata cum stau lucrurile şi cum m-a jignit, ni-tam-nisam, astăzi, ticălosul acela. Judecă şi dumneata, dacă eşti un om drept. Ne aşezăm cu toţii la masă; ei bine, aproape să mă sfâşie, nu altceva, în timpul prânzului! Sa văzut chiar de la început: sade bosumflat şi plesneşte de ciudă; părea că-i scrâşneşte tot sufletul; să mă înece într-un pahar cu apă, canalia! E atâta vanitate în omul ăsta, încât nmşi mai încape în piele de ambiţie! Şi mă pomenesc deodată că începe omul să se lege de mine: îmi caută nod în papură ca să-mi facă şi mie morală, să mă înveţe ce înseamnă bunul-simţ. Să-i spui musai de ce sunt aşa de gras, adică. S-a legat ca scaiul: de ce adică sunt gras şi nu sunt subţirel? Ca să vezi, flăcăule, ce întrebare! Are vreun haz, spune şi dumneata? Îi răspund liniştit că, adică, „aşa a vrut şi aşa m-a făcut Dumnezeu, Foma Fomici: unul e gras, altul e slab; împotriva voinţei Domnului n-are ce face nici un muritor”. E un răspuns oît se poate de chibzuit, nu-i aşa? Ce părere ai? „Ba nu, zice, eşti proprietar de cinci sute de suflete, ai totul de-a gata, huzureşti, te îndopi, zice, iar ţării nu-i aduci nici un folos; trebuie să ai o funcţie, zice şi să nu-mi stai acasă numai cântând la armonică.” Ce-i drept, când mă prinde câteodată tristeţea, îmi place să chit la armonică. Răspund iarăşi ou destulă înţelepciune: „Dar ce funcţie aş putea să am eu, Foma Fomici? Că nici o uniformă nu m-ar încăpea, cu pântecele ăsta. Dacă o îmbrac şi mă închei la toţi nasturii, şi, deodată, se întâmplă să strănut – zboară toţi nasturii care încotro, iar dacă se mai întâmplă asta şi în faţa superiorilor, ferească Dumnezeu, ar socoti-o drept o