necuviinţă – atunci ce te faci?” Ei bine, spune şi dumneata, flăcăule, ce era de râs în răspunsul meu? Şi, cu toate astea, să-l fi văzut cu ce poftă râdea de mine: ha-ha-ha şi hi-hi-hi… Adică, ce mai, fără pic de ruşine, ca să vorbim drept şi pe urmă dă-i cu tot felul de ocări pe seama mea în dialectul franţuzesc: eşti un coşon *, zice. Oricum, atâta pricep şi eu, am înţeles unde bate el cu vorba asta coşon. „Fir-ai al dracului să fii de vrăjitor blestemat, îmi zic eu: mă crezi şi pe mine un imbecil, ca să-ţi baţi joc şi de mine?” Am răbdat cât am

  * Porc (scris fonetic). Corect: cochon (ii.).

  Răbdat, dar la urmă, nemaiputându-mă stăpâni, m-am ridicat de la masă şi, în faţa întregii asistenţe, i-am zis-o: „Am greşit, zic, în faţa ta, preamărinimosule Foma Fomici; am greşit crezându-te un om binecrescut, dar acum văd că nu eşti decât un porc, ca şi noi toţi!” şi am plecat de la masă, tocmai când se servea budinca. „Lua-v-ar naiba să vă ia, cu budinca voastră cu tot…!”

  — Iertaţi-mă, am zis eu, după ce am ascultat relatarea domnului Bahceev, sunt gata să fiu de acord cu dumneavoastră în tot ce aţi spus. Mai ales că n-am ştiut nimic din toate astea până acum… Să vedeţi, însă, că în această privinţă mi-a venit chiar acum o idee.

  — Şi ce idee, mă rog, ţi-a venit aşa, dintr-o dată, nenişorule? Întrebă neîncrezător domnul Bahceev.

  — Să vedeţi, am început eu, încurcându-mă fără să vreau, poate că nu e locul să vă vorbesc despre asta acum, dar mi-am zis să v-o împărtăşesc. Uitaţi-vă ce cred eu: se prea poate că ne înşelăm amândoi în privinţa acestui Foma Fomici; e cu putinţă ca toate ciudăţeniile acestea ale lui să ascundă un caracter deosebit, poate că este chiar înzestrat de la natură – cine ştie? Sau poate că e un suflet dezamăgit, înrăit din pricina suferinţelor îndurate, ca să zic aşa, pornit să se răzbune pe toată omenirea. Am auzit că, într-o vreme, a fost un' fel de măscărici. Poate că asta l-a umilit, l-a jignit, l-a revoltat?… Mă înţelegeţi: un om cu năzuinţe nobile… Conştient de posibilităţile sale… Dar care se vede redus la rolul de măscărici!… Şi iată-l, deci, plin de neîncredere şi dispreţ faţă de toată omenirea… Şi poate că… Dacă l-am împăca cu omenirea… cu oamenii adică, ar ieşi la iveală o fire deosebită… Chiar foarte, foarte remarcabilă şi… Şi. Este exclus să nu existe ceva neobişnuit în omul acesta! Cum se poate explica altfel faptul că toată lumea se pleacă în faţa lui?

  Într-un ouvânt, mi-am dat seama şi eu însumi c-am îndrugat ceva foarte confuz. Lucru oarecum scuzabil la un tânăr ca mine. Dar domnul Bahceev nu era de loc dispus să mă scuze. Fixân-du-mă cu o privire gravă şi severă în tot timpul tiradei mele, el se înroşi deodată ca un curcan.

  — Vrei să spui că Fomka acesta e un om deosebit? Întrebă el răstit.

  — Ştiţi, nici mie aproape că nu-mi vine să cred tot ce am spus acum. Aşa, nişte presupuneri de-ale mele…

  — Îngăduie-mi, nenicule, să te întreb un lucru: ai studiat filosofia, sau nu?

  — Adică, în ce sens? Am întrebat eu nedumerit. —• Fără nici un sens, nenicule, fără nici un sens; să-mi spui drept şi fără nici un sens: dacă ai studiat filosofia, ori ba?

  — Mărturisesc că am avut de gând s-o studiez mai serios, dar…

  — Asta este! Strigă domnul Bahceev, dindu^şi frâu liber indignării. Eu, nenicule, înainte chiar de a fi deschis dumneata gura, mi-am dat seama că ai studiat filosofia! Pe mine nu mă duci! Morgen friih! Cale de-o poştă simt când e vorba de filosofie! Pupă-te atunci cu Foma Fomici al dumitale! Auzi, Fomka – un om deosebit! Ptiu! Mi se face scârbă de toate! Te-am crezut un om cu scaun la cap, când colo… Trăsura! Strigă el vizitiului care tocmai se căţăra pe capra trăsurii reparate. Acasă!

  Cu greu am izbutit să-l mai potolesc şi să-l îmbunez în cele din urmă, deşi i-au trebuit eforturi vizibile ca să mă ierte. Intre timp, se şi urcase în trăsură, ajutat de Grigori şi de Arhip – omul care îl dăscălise pe Vasiliev.

  — Daţi-mi voie să vă întreb, zisei eu, apropiindu-mă de trăsură, n-o să mai veniţi niciodată la unchiul meu?

  — La unchiul dumitale? Să-l scuipi în ochi pe acela care ţi-a spus aşa ceva! Îţi închipui cumva că sunt un om atât de statornic în hotărârile mele, încât să mă ţin tare până la capăt? Păi, asta-i toată nenorocirea mea, că sunt o cârpă, nu om! Nu trece nici o săptămână şi iar pornesc într-acolo. Pentru ce? Deh 1 Nici eu nu ştiu pentru ce, dar de mers, am să merg, am să merg; ca să mă războiesc iar cu Fomka. Asta-i marea mea nenorocire, flăcăule 1 Dumnezeu mi l-a trimis pe acest Fomka, drept pedeapsă pentru păcatele mele. Am o fire de muiere, ce mai; nici un pic de statornicie! Sunt un laş, flăcăule, de prima clasă…

  Ne-am despărţit totuşi ca prieteni; m-a poftit chiar şi la masă.

  — Vino, flăcăule, vino, să luăm o dată masa împreună. Am un rachiuaş, tocmai de la Kiev mi-a venit pe jos, iar bucătarul meu a umblat şi pe la Paris. Îţi serveşte nişte pateuri şi specialităţi de mâncăruri de-ţi lingi degetele şi te închini ticălosului până la pă-mănt. Om cu carte, domnule! Numai că n-am pus cam de multişor să-l bată cu nuiaua, îşi cam face de cap… Bine că-mi amintii de asta acum… Să vii neapărat! Te-aş lua chiar acum cu mine, dar, nu ştiu cum, nu prea mă simt în apele mele astăzi, am ostenit şi abia mă ţin pe picioare. Ce să-i faci, sunt un om bolnav, obosesc repede. Poate că nici n-ai să mă crezi… Ei, rămâi cu bine,