Iar lui Fomlca să-i spui nici să nu mai dea ochi cii mine, căci ii fac o primire atât de caldă, cum nici n-a visat…

  Ultimele cuvinte nu le-am mai desluşit. Smucită de cei patru trăpaşi iuţi, trăsura lui dispăru într-un nor de praf. Traseră şi docarul meu; m-am urcat şi, în scurt timp şi ultimele case periferice ale orăşelului rămaseră în urmă. „Domnul acesta cam exagerează, desigur, mi-am zis eu în gând, e prea supărat ca sa poată fi nepărtinitor. Şi totuşi, cele ce mi-a spus el despre unchiul par cam ciudate. Din două surse aflu până acum că unchiul meu o iubeşte pe tânăra aceea… Hm! O să mă însor, ori ba?” Şi de data aceasta am căzut serios pe gânduri.

 UNCHIUL.

  Mărturisesc că-mi pierise tot curajul de până atunci. De cum am intrat în satul Stepancikovo, visurile mele romantice mi-au apărut deodată foarte bizare, ba chiar stupide. Era pe la orele cinci după-amiază. Drumul trecea pe lângă parcul conacului. După atâţia ani de absenţă, regăseam parcul acela imens în care trecuseră ca o clipă zilele cele mai fericite ale copilăriei mele şi pe care le văzusem de atâtea ori în vis, în dormitoarele şcolilor unde mi-am primit educaţia. Am sărit din tarantas şi am luat-o de-a dreptul prin parc, spre conac. Ţineam mult să apar discret, să aflu ce şi cum, să mai întreb pe câte cineva, şi, înainte de toate, să stau de vorbă în tihnă cu unchiul. S-a întâmplat întocmai cum dorisem. Străbătând aleea teilor seculari, am urcat pe terasa a cărei uşă cu geamuri ducea în interiorul conacului. Terasa era înconjurată de straturi de flori şi împodobită cu glastre cu plante decorative. Am dat aici de unul din băştinaşi, de bătrânul Gavrilă, care mi-a ţinut pe vremuri loc de dădacă, iar acum ajunsese camerdinerul cel mai apropiat al unchiului. Cu ochelarii pe nas, bătrânul silabisea ceva adâncit într-un caiet pe care-l ţinea în mână. Ne mai văzusem cu vreo doi ani în urmă, la Petersburg, cu prilejul vizitei pe care o făcuse unchiul în capitală şi de aceea mă recunoscu îndată. Cu lacrimi de bucurie în ochi, se repezi să-mi sărute mâna, lăsând, de emoţie, să-i cadă ochelarii pe jos. Această manifestare de dragoste a bătrânului m-a mişcat nespus. Îngrijorat însă de recenta conversaţie cu domnul Bahceev, l-am întrebat în primul rând despre caietul suspect pe care îl avea în mână.

  — Ce-i asta Gavrilă, te pomeneşti că te-au pus şi pe tine să înveţi franţuzeşte?

  — Învăţ, conaşule, m-au pus să învăţ păsăreşte la bătrâneţe, ca pe un graur, răspunse trist Gavrilă.

  — Foma te învaţă?

  — El, conaşule. Trebuie să fie un om tare deştept.

  — Mare deştept, m^arn ce zice! Şi cum te învaţă? Limba vorbită?

  — Ba nu, conaşule, aşa cum scrie în cârnitul ăsta.

  — Ia să-l văd! Aha! Cuvinte franţuzeşti scrise cu litere ruseşti – l-a dus totuşi capul, cât îi de dobitoc! Şi nu ţi-e ruşine, Gavrilă, să te laşi prostit în halul ăsta de un neisprăvit, de un nătărău? Am strigat eu, uitând dintr-o dată toate presupunerile mele generoase în legătură cu Foma Fomici, pentru care mă luase adineauri în răspăr domnul Bahceev.

  — Păi, cum să fie nătărău, conaşule, răspunse bătrânul, dacă stăpânii mei nu ies din cuvântul lui?

  — De, poate că ai dreptate, Gavrilă, murmurai eu, surprins de această observaţie. Hai, du-mă la unchiul meu.

  — Vulturaşul meu! Păi eu n-am voie, nu îndrăznesc să apar în ochii lui. Am început să mă tem şi de dânsul. Uite, stau aici şi mă chinuiesc, iar când trece el, mă ascund prin tufişuri.

  — Dar de ce te temi atâta?

  — Deunăzi n-am ştiut lecţia şi Foma Fomici mi-a poruncit să stau în genunchi, iar eu nu m-am supus. Am îmbătrânit, conaşule, Serghei Alexandriei, sunt prea bătrân ca să fiu batjocorit în halul ăsta! Boierul s-a supărat, că de ce, adică, nu l-am ascultat pe Foma Fomici. „Nu vezi, zice, guguman bătrân ce eşti, că omul îţi doreşte binele şi vrea să te înveţe să vorbeşti frumos!” Şi uite-mă, stau tot timpul şi tocesc buchile. Foma Fomici m-a prevenit că diseară iar mă pune la iezamen.

  Toate astea mi s-au părut însă cam neclare. Povestea cu limba franceză ascundea, probabil, ceva ce nu poate să-mi explice bătrânul.

  I – O întrebare, Gavrilă: cum. Arată el? E înalt, chipeş?

  — Cine, Foma Fomici? Da de unde, conaşule! Ai să-l vezi, UB omuleţ pirpiriu şi slăbănog.

  — Hm! Lasă, Gavrilă, cred că în curând lucrurile astea se vor aranja cât se poate de bine; îţi făgăduiesc eu că se vor aranja! Dar… Unde să-l găsesc pe unchiul?

  — Păi, îl găsiţi acum în dosul grajdurilor; stă de vorbă cu ţăranii. Bătrânii din Kapitonovka au venit cu o jalbă la el. Au auzit oamenii că stăpânul vrea să-i treacă în dar cu zapis lui Foma Fomici. Vor să-l roage să aibă milă de ei şi să nu facă una ca asta.

  — Dar de ce-i primeşte acolo, în spatele grajdurilor?

  — Păi, se fereşte omul, se teme să nu fie văzut. Într-adevăr, l-am găsit pe unchiul în dosul grajdurilor. Pe un loc bătătorit stătea în faţa unui grup de ţărani care se ploconeau mereu şi-i spuneau ceva, Ia care unchiul meu răspundea cu multă însufleţire. Apropiindu-mă, îl strigai. El se întoarse şi ne aruncarăm unul în braţele celuilalt.

  S^a bucurat nespus de sosirea mea; părea atât de fericit că mă vede, încât m-a îmbrăţişat de câteva ori şi mi-a strâns mâinile cu căldură… Era ca şi cum l-ar fi văzut pe propriul său copil, întors pe neaşteptate acasă, scăpând din cine ştie ce primejdie de moarte, ca şi cum, prin sosirea mea, l-aş fi scăpat pe el însuşi de o primejdie de moarte, aducând totodată dezlegarea tuturor încurcăturilor în care se