zbătea el, fericirea şi bucuria pentru toată viaţa, lui şi tuturor celor care-i sunt dragi, căci unchiul meu n-ar fi consimţit niciodată să se ştie numai el singur fericit. După primele efuziuni de bucurie, începu să se agite groaznic, încât la urmă se zăpăci cu totul. Mă asalta cu o sumedenie de întrebări şi voi îndată să mă ducă la ai săi. Dar după ce am pornit, i-a venit în gând să mă prezinte ţăranilor din Kapitonovka şi ne-am întors iar după grajduri. Apoi, îmi aduc aminte, aduse vorba, nu mai ştiu de ce, despre un oarecare domn Korovkin9, un om extarordinar, pe care-l întâlnise cu vreo trei zile în urmă undeva pe drum şi a cărui vizită o aştepta acum cu multă nerăbdare, ca imediat după aceea să uite cu totul de acest Korovkin şi să sară la altceva. Îl sorbeam din ochi, fericit. Răspunzând la întrebările lui grăbite, i-am spus că n-aş fi vrut să-mi iau un serviciu, pentru -rcă prefer să mă ocup de ştiinţă. Cum veni vorba despre ştiinţă, unchiul îşi încruntă sprâncenele şi arboră deodată un aer grav. Aflând că în ultimul timp m-am ocupat de mineralogie, înălţă capul şi se uită mândru în jurul său, ca şi cum el ar fi fost acela care a descoperit fără ajutorul nimănui şi a scris singur tot ce se ştie despre mineralogie. Spurieâni mai înainte că, în faţa cuvui-tului „ştiinţă”, el încerca un sentiment de profundă şi dezinteresată veneraţie, cu atât mai dezinteresată cu cât de fapt era complet străin de acest domeniu de cunoştinţe.

  — Când te gândeşti, măi frate, că există pe lumea asta oameni care ştiu totul, până în cele mai mici amănunte! Îmi spusese el într-o zi cu ochii strălucind de admiraţie. Stai între ei, îi asculţi, şi, chiar dacă nu pricepi nimic, simţi o mare plăcere. Şi de ce, adică? Pentru că ştii cât de mare este folosul pe care îl aduc, pentru că ştii că aici lucrează inteligenţa, că e spre binele general! Atâta pricep şi eu. Uite, astăzi pot călători cu trenul, iar Iliuşka al meu poate că va zbura prin aer… Şi, bineînţeles, comerţul, industria – aceste, ca să zic aşa, şuvoaie… Adică, vreau să spun, oricum ai suci-o, dar e de mare folos… E de mare folos, nu-i aşa?

  Dar să revenim la întâlnirea noastră.

  — Ei bine, aşteaptă puţin, dragul meu, aşteaptă puţin, începu el, vorbind pripit şi frecându-şi mâinile, ai să vezi un om 1 Un om cum rar întâlneşti, crede-mă, un om învăţat, un om de ştiinţă; numele lui va fi pomenit în veacuri. E bine spus, nu: „va fi pomenit în veacuri”? Asta mi-a explicat-o Foma… Ai răbdare, o să-ţi fac cunoştinţă cu el.

  — Despre cine vorbeşti, unchiule, despre Foma Fomici?

  — Nu, dragul meu! Vorbeam de Korovkin. E drept că şi Foma… Dar acum îţi vorbesc despre Korovkin, adăugă el roşin-du-se nu se ştie de ce şi cam încurcat când rosti numele lui Foma.

  — Şi ce anume ştiinţe îl preocupă, unchiule?

  — Ştiinţa în general, flăcăule, tot felul de ştiinţe! N-aş putea să-ţi spun exact care anume, dar ştiu că se ocupă de ştiinţe. Să-l auzi cum vorbeşte despre drumul de fier! Şi trebuie să-ţi spun, adăugă unchiul aproape în şoaptă şi clipind semnificativ din ochiul drept, are idei cam prea îndrăzneţe! Am băgat de seamă mai ales când vorbea despre fericirea familiei… Păcat numai că nu prea am înţeles mare lucru (puţin de tot am stat de vorbă), altfel ţi-aş fi povestit totul de-a fir a păr. Şi unde mai pui că e un om dotat cu cele mai nobile însuşiri! L-am poftit să vină să stea şi pe la mine un timp. II aştept să pice din clipă în clipă.

  În timpul acesta ţăranii mă priveau cu gurile căscate şi cu ochii holbaţi, ca la o minune.

  — Ascultă, unchiule, mi se pare ca ţi-am întrerupt discuţia cu ţăranii. Cred c-au venit cu vreo treabă la dumneata. Ce vor? Ca să spun drept, eu cam bănuiesc ce necaz au şi aş fi vrut să-i aud şi eu…

  Unchiul meu începu iar să se agite şi mă lămuri în grabă.

  — Aşa e, bine că mi-ai amintit! Uitasem de tot! Vezi… Nici nu ştiu ce să mă fac cu ei! Li s-a năzărit – şi tare aş vrea să ştiu care a scornit-o dintâi – le-a intrat în cap cum că am de gând să donez toată Kapitonovka – ţi-aduci aminte de Kapitonovka? Cu răposata Katia tot ne duceam pe acolo să facem câte o plimbare – să dăruiesc toată Kapitonovka cu cele şaizeci şi opt de suflete, s-o dăruiesc, adică, lui Foma Fomici! „Nu vrem să plecăm de la tine şi pace!”

  — Aşadar, nu-i nimic adevărat, unchiule? N-ai de gând să cedezi Kapitonovka lui Foma, nu-i aşa? Am strigat eu aproape entuziasmat.

  — Da de unde! Nici gând! Cine ţi-a spus? Ca să vezi! Scap într-o zi, nu ştiu cum, la întâmplare, o vorbă şi de atunci circulă din gură în gură, de parcă ar fi înnebunit toată lumea. Ce au oamenii aceştia de nu-l suferă pe Foma? Aşteaptă puţin, Serghei, îţi fac cunoştinţă Cu el, adăugă unchiul meu, privindu-mă cu sfială, ca şi cum ar fi presimţit în mine un duşman al lui Foma Fomici. Ai să vezi ce om grozav…!

  — Nu vrem pe nimeni, afară de tine, vrem să ne fii tu stăpân şi nimeni altul! Izbucniră deodată ţăranii în cor. Tu eşti părintele nostru, iar noi copiii tăi!

  — Ascultă, unchiule, am intervenit eu, nu l-am văzut şi nu-l cunosc încă pe Foma Fomici, dar trebuie să-ţi spun că… Am auzit despre el nişte lucruri… L-am întâlnit astăzi pe domnul Bahceev. E drept că în această privinţă am deocamdată o părere a mea personală. În orice caz, ar fi mai bine să-i laşi acum pe oamenii ăştia să plece la treburile lor, iar noi să mai stăm de vorbă,