— Foarte bine, foarte bine, se bucură unchiul, aşa vom face, negreşit! Le dau drumul oamenilor şi apoi stăm de vorbă, ştii, aşa, de la inimă la inimă, ca doi prieteni buni; cumpănim totul temeinic şi cu multă judecată. Ei, continuă el cu vorba pripită, adresându-se ţăranilor, acum duceţi-vă, dragii mei. Şi oricând aveţi nevoie, să veniţi la mine; aşa, de-a dreptul la mine şi oricând veţi avea nevoie.

  — Tăicuţule, boierule! Eşti părintele nostru, iar noi copiii tăi! Nu ne lăsa de batjocură şi caznă în mâinile lui Foma Fomici! Obştea întreagă cu toată sărăcia ei te roagă! Strigară încă o dată ţăranii.

  — Ţi-i, da proşti mai sunteţi! V-am spus o dată că nu vă dau nimănui şi aşa o să fie, ce mai vreţi!

  — O să ne omoare cu buchile, tăicuţule! Aşa cum se aude că le-a scos sufletul celor de la conac cu învăţătura lui.

  — Cum? Şi pe voi vă învaţă franţuzeşte? Strigai eu, aproape îngrozit.

  — Nu, conaşule, deocamdată ne-a ferit Dumnezeu! Răspunse un ţăran mai limbut pesemne, un roşcovan aproape chel, cu o bărbuţă lungă şi subţire, care tresaltă necontenit, ca şi cum ar fi avut o vieţuire proprie. Deocamdată ne-a ferit Dumnezeu, conaşule.

  — Şi ce vă învaţă dumnealui?

  — Păi, ne învaţă, conaşule, nişte lucruri despre care alde noi am zice: cumpără-ţi ladă de aur ca să pui în ea un pitac de aramă.

  — Adică, cum vine asta: un pitac de aramă?

  — Nu-i asculta, Serioja. E o scornire de-a lor! Strigă unchiul, roşindu-se şi părând tare încurcat. Nici n-au înţeles, gugumanii, ce le-a spus el! Cu totul altceva… Care pitac de aramă?… Ce vorbă-i asta! Iar tu n-ai ce te băga atâta şi să zbieri fără rost, continuă unchiul, dojenindu-l pe ţăran, omul îţi vrea binele, iar tu dă-i cu gura, fără să fi înţeles măcar despre ce este vorba!

  — Dă-mi voie, unchiule, dar cu franţuzeasca cum vine?

  — Asta-i altceva. Vrea să le mai şlefuiască vorba; e pentru pronunţie, Serioja, numai pentru pronunţie, îngăimă unchiul meu cu glas aproape implorator. Chiar el mi-a spus-o că numai pentru pronunţie… S-a întâmplat aici un caz, o istorie cam nostimă… Nu eşti la curent şi de aceea n-ai cum să-ţi dai seama. Trebuie mai întâi să vezi cum stau lucrurile şi pe urmă să învinuieşti… E uşor de învinuit

  — Păi, cum aşa, oameni buni! Am strigat eu înfierbântat, adresându-mă ţăranilor. Voi de ce tăceţi? Să-i spuneţi verde în ochi: că, adică, nu se poate aşa, Foma Fomici, ci uite aşa şi aşa! Că doar aveţi şi voi gură 1

  — Arată-mi şoarecele care să pună clopoţelul la gâtul pisicii, conaşule! Eu, zice, ţăran jegos ce eşti, zice, vreau să te învăţ rânduială şi curăţenie; să te scot din nesimţire. De ce vă sunt cămăşile murdare? Păi, nu prididesc bietele să scape de sudoare, d-aia ne sunt cămăşile murdare! N-avem cum ne primeni în fiecare zi. Ş-apăi, nici curăţenia nu te face popă, nici jegul nu te bagă în groapă.

  — Deunăzi ne pomenim cu el la arie, se amesteca in-vorba şi un alt ţăran, înalt şi uscăţiv, cu hainele peticite, cu opincile ferfeniţă, unul din aceia, probabil, buni de gură, care veşnic găsesc prilej de nemulţumire şi totdeauna au a spune câte o vor-buliţă usturătoare, plină de venin. Stătuse până atunci, ferit de priviri, în spatele celorlalţi ţărani, ascultând tăcut şi cu faţa întunecată, pe care însă mijea tot timpul un surâs viclean şi totodată plin de amărăciune. Vine, se proţăpeşte în mijlocul nostru şi zice: „Ştiţi voi câte verste sunt până la soare?” De unde vrei să ştim noi! E o ştiinţă boierească, nu-i de-a noastră, ţărănească. „Apoi vezi, zice, ce nătâng şi prost îmi eşti; nu-ţi cunoşti folosul, zice; eu sunt astrolom, zice. Cunosc toate planidele Domnului 1”

  — Ei şi ţi-a spus câte verste sunt până la soare? Interveni unchiul, însufleţindu-se brusc şi făcându-mi cu ochiul, voind a spune parcă: „Fii atent la ceea ce urmează [„

  — A spus dumnealui, cum să nu spună: multe de tot, răspunse fără chef ţăranul, care nu se aşteptase la această întrebare.

  — Bine, bine, dar câte anume?

  — Păi, luminăţia-voastră ştiţi mai bine, noi suntem oameni fără carte.

  — Ştiu, fireşte, dar vreau să văd dacă ai ţinut minte şi tu, omule.

  — Păi, zicea că sunt până acolo nu ştiu câte sute sau mii de verste. Multe, multe de tot. N-ar încăpea nici în trei care încărcate cu vârf câte a spus el.

  — Aşa, vezi! Trebuie să ţii minte! Îi fi crezut, poate, că nu-i decât la o azvârlitură de băţ? Nu-i aşa, frăţioare. Pământul e rotund ca un glob, ca o băşică, pricepi? Continuă unchiul meu, descriind cu amândouă mâinile în aer un fel de glob.

  Ţăranul surâse amar.

  — Ca un glob, să ştii! Şi se ţine aşa în văzduh de la sine şi se roteşte în jurul soarelui. Iar soarele stă pe loc; ţi se pare numai că soarele se mişcă. Înţelegi curţi vine treaba? Şi cine crezi

 4W

 Că le-a aflat toate astea? Le-a aflat căpitanul Cook, un navigator… Dracu ştie cine-i descoperitorul, adăugă unchiul în şoaptă, întorcându-se către mine. Eu, unul, drept să-ţi spun, habar n-am de toate astea… Tu ştii cumva cât e până la soare?

  — Ştiu, unchiule, i-am răspuns, mirat de toată scena la care asistasem; numai că, uite ce cred eu: oamenii sunt inculţi, bineînţeles, dar şi incultura este, desigur, tot un fel de nesimţire; pe de altă parte, e prea de tot să te apuci dintr-o dată să-i înveţi pe ţărani astronomia…

  — Exact, bine ai spus, e nesimţire! Se entuziasma unchiul de această comparaţie, care i se păru, probabil, foarte nimerită. O idee extraordinară! E bine spus: nesimţire! Am spus-o totdeauna… Adică n-am spus-o