niciodată, dar am simţit că aşa este. Aţi auzit? Se întoarse el către ţărani, neştiinţa de carte e tot un fel de nesimţire, e ca şi cum ai sta cu jegul pe tine! De aceea, ^ Fonia vrea să vă înveţe. Vă vrea binele, ce rău vedeţi în asta? E ca şi cum ar duce o slujbă în folosul obştei, vrednică de oricare cin. Iată ce este ştiinţa! Dar să lăsăm asta, dragii mei! Duceţi-vă cu Dumnezeu, sunt foarte mulţumit de voi, foarte mulţumit şi mă bucur… Fiţi pe pace, nu vă las eu!

  — Apără-ne, stăpâne şi părinte bun ce ne eşti!

  — Nu ne lăsa de izbelişte, tăicuţule! Şi ţăranii se aruncară la picioarele lui.

  — Lăsaţi, lăsaţi asta; n-am nevoie de aşa ceva! Îngenuncheaţi în faţa lui Dumnezeu şi a ţarului, nu în faţa mea… Hai, duceţi-vă, vedeţi-vă de treabă liniştiţi şi purtaţi-vă aşa ca să meritaţi bunăvoinţă… Şi celelalte… Ştii, se întoarce el către mine cu faţa luminată de fericire, de îndată ce plecară ţăranii, îi place ţăranului nostru să audă o vorbă bună şi la daruri se bucură grozav. Ar fi cazul acum să le dăruiesc ceva. Tu ce zici? În cinstea sosirii tale… N-ar fi rău, nu-i aşa?

  — Cum te văd, unchiule, eşti un fel de Frol Silin, binefăcătorul.

  — Păi nu se poate altfel, flăcăule, nu se poate. Îmi propusesem chiar mai demult să le fac un dar, adăugă el ca o scuză. Iar dacă ţi s-a părut caraghios că m-am apucat să le vorbesc ţăranilor despre ştiinţă, să ştii că am făcut-o din plinătatea inimii, de fericire că te văd, Serioja. Am vrut pur şi simplu să afle şi ţăranul nostru ce distanţă e până la soare şi să rămână cu gura căscată. E nostim să-l vezi cum stă cu gura căscată… Ţi-e mai

  — DosţşievslţJ – Opere, voi. Iţ 4^7 mare dragul să-l priveşti. Am să te rog însă un lucru, dragul meu, să nu le spui celorlalţi, acolo, în salon, că am stat de vorbă aici cu ţăranii. De aceea, i-am primit în dosul grajdurilor, ca să nu ştie ceilalţi. Nu-mi venea la îndemână s-o fac acolo: e o chestiune delicată, flăcăule; de altfel şi ei au venit cam tot într-ascuns. Am făcut-o mai mult pentru ei…

  — Ei bine, dragă unchiule, iată-mă sosit! Am schimbat eu vorba, ca să ajung la ceea ce mă interesa în primul rând. Mărturisesc că scrisoarea matale m-a uimit, că eu…

  — Dragul meu, nici un cuvânt despre asta! Mă întrerupse unchiul, aproape speriat şi coborând glasul, mai târziu se va lămuri totul. Poate că sunt vinovat faţă de tine şi, desigur, sunt foarte vinovat, dar…

  — Vinovat faţă de mine, unchiule?

  — Mai târziu, mai târziu, dragul meu! Totul se va lămuri. Dar ce chipeş te-ai făcut! Scumpul meu! Te-am aşteptat cu atâta nerăbdare! Voiam să-mi descarc sufletul, cum să spun… Eşti un om învăţat, numai pe tine te am… Pe tine şi pe Korovkin. Trebuie să-ţi spun că aici toată lumea e împotriva ta. Ia seama, aşadar; fii prudent, să nu dai greş.

  —• împotriva mea? Întrebai eu mirat, neînţelegând cu ce-am putut să-i supăr pe aceşti oameni pe care nici nu-i cunosc încă. Ce-au cu mine?

  — De, n-ai ce să-i faci, dragul meu! Foma Fomici e cam dispus să nu te vadă cu ochi buni… Şi mămiţica, bineînţeles, se ia după el. În general, te sfătuiesc să fii prudent, respectuos, să nu-i contrazici, dar mai ales să fii respectuos…

  — Respectuos faţă de Foma Fomici, nu-i aşa, unchiule?

  — Ce să-i faci, dragul meu! Să nu crezi că vreau să-l apăr. Într-adevăr, este un om cu multe defecte, poate şi chiar acum, în clipa aceasta… Ah, dragă Serioja, dacă ai şti ce neliniştit şi îngrijorat sunt. Şi când mă gândesc că totul ar putea să meargă atât de bine şi frumos, să fim cu toţii mulţumiţi şi fericiţi!… De altfel, care om n-are defecte? Doar nu suntem nici noi fără cusur!

  — Dar, gândeşte-te, unchiule! Uită-te în jurul dumitale ca să vezi mai bine ce face el…

  — Să nu exagerăm, flăcăule! Toate astea nu sunt decât nişte râcâieli şi mâncătorii mărunte şi atâta tot! Uite, acum, de pildă: e supărat foc pe mine; şi pentru ce, nici n-ai să mă crezi… Deşi p<3âte ca tot eu sunt de vina… Dar lasă, ca îţi povestesc eii mâi târziu…

  — Să ştii, unchiule, că în această privinţă mi-am făcut o anumită teorie, l-am întrerupt eu, grăbindu-mă să-i împărtăşesc ideea mea. De altfel, nu ştiu de ce ne grăbeam amândoi să ne spunem gândurile. Să vezi, în primul rând, omul acesta s-a aflat mult timp în situaţia înjositoare de măscărici: a fost chinuit, umilit; lovit în amorul său propriu, personalitatea lui era mereu strivită, călcată în picioare; idealurile pângărite, batjocorite; şi, drept urmare, i s-a deformat şi pervertit caracterul. Pe urmă a devenit susceptibil, bănuitor şi arţăgos şi, astfel înrăit şi pornit la culme, a ajuns să-l mistuie o sete nepotolită de răzbunare împotriva întregii omeniri… Dar dacă l-am împăca cu omul, dacă i-am reda încrederea în el însuşi…

  — Exact, exact! Strigă unchiul entuziasmat, să ştii că aşa este! O idee cât se poate de nobilă! Ar fi şi urât şi nedemn de noi să-l condamnăm pentru asta I Exact!… Ah, dragul meu, cât de bine mă înţelegi; nici nu ştii ce bucurie îmi faci! Numai de s-ar aranja lucrurile acolo 1 Mă şi tem să mă duc la ei acum. Ai sosit tu şi pot să mă aştept de aci încolo la cine ştie ce din partea lor!

  — Dragă unchiule, dacă aşa stau lucrurile… Începui eu jenat de mărturisirea lui.

  — Nu – nu • – nu! Pentru nimic în lume! Strigă el strân-gându-mi cu putere mâinile. Eşti şi vei rămâne musafirul meu, fiindcă aşa vreau eu!

  Toate astea mă uimiră nespus.

  — Unchiule, spune-mi chiar