Fratii Jderi vol 3 citește cartea online PDf 📖

MIHAIL SADOVEANU

FRAŢII JDERI

Volumul al III-lea

Oamenii Mariei Sale

1942

CAPITOLUL I

PE BĂTRÎNUL MANOLE PĂR-NEGRU ÎL DOR ŞALELE

Pe bătrînul Manole Păr-Negru îl dor şalele. De cînd măria sa Vodă a binevoit a-i îngădui hodină în sălaşul lui de la Timiş, dăruindu-i şi imaşurile cele mari de la Prut, în ţinutul Iaşilor, comisul îşi simţeşte încheieturile scîrţîind şi mai ales îl dor şalele. Căci nu mai stă hojma în şa ca altădată, şi nu se mai supără şi nu se mai frămîntă, şi nu mai dă porunci cu străşnicie, şi nu mai are griji zi şi noapte pentru herghelie şi harmasarii domneşti. Acuma bacii umblă cu oile de la munte la bălţile Prutului şi scutarii îi dau samă de toate, înfăţişîndu-se la poruncile sale din trei în trei luni; şi vatamanii lui de la tamazlîcurile de boi din aceleaşi păşuni dintre gîrlele Jijiei îi aduc aşijderea sămi cuviincioase şi-i dau socoteală pentru marfa gata să purceadă în tot anul cătră tîrgul cel mare al nemţilor, la Danţig. Îi vine ştire bună şi despre peştele închis în Bălţi în fiece primăvară, pe care măjerii îl prind apoi cu hărnicie în cap de vară la Sînpetru. Toamna, află şi cîte sloiuri de ceară se pot neguţa în prisăcile ce are la apa Moldovei cît şi la apa Prutului. Şi numai un drum se nevoieşte a face, fie la Suceava fie la Liov, ca să-l întîlnească pe Dămian, feciorul său, mare neguţător în ţară străină, şi să primească gălbinii ce i se cuvin. Căci pentru negoţurile sale cu limbile străine se îngrijeşte acest vrednic fecior al său. Însă avînd toate, şi toate umblîndu-i cu îmbielşugare, primindu-şi banii pe ciurde, şi dulceaţa oilor, şi mierea albinelor, şi vama morilor, şi peştele sărat, şi toate bunătăţile de care l-a învrednicit mila lui Dumnezeu şi a lui Vodă, îşi simte puterile scăzînd, îl dor şalele şi cu zîmbet mîhnit îşi aduce aminte de zburdăciunile tinereţii.

Uneori îi vine cîte-o supărare gîndindu-se că încă nu i se cuvenea asemenea rînduială la care l-a supus hotărîrea măriei sale. L-a văzut de cîteva ori pe Vodă, după bătăliile din Ţara Românească şi de la Cetatea Dîmboviţii. La aceste fapte de arme s-a învrednicit şi el însuşi a lua parte, şi nu s-a putut spune nici o clipă că sabia sa a fost mai puţin harnică decît a feciorilor săi. Tocmai din pricina asta s-a bucurat măria sa cu gînd bun asupra vechiului său slujitor. Miluindu-l, măria sa a socotit că-i face dreptate. Aşezîndu-l pe Simion comis la herghelia domnească, măria sa a fost încredinţat că-i face bătrînului său credincios de două ori dreptate. Şi dîndu-i şi lui Jder cel mic slujba ce avusese Simion, Vodă chibzuise că mulţămirea bătrînului va fi sporită. Într-adevăr, mulţămirea îi fusese sporită lui jupîn Manole Păr-Negru; şi îndîrjirea nu-i venea decît cînd vedea pe alţii poruncind şi rînduind acolo unde el rînduise şi poruncise atîţia ani. Porunceau şi rînduiau feciorii săi; totuşi nu-i era îndămînă să audă pe alţii poruncind, iar el să tacă. Decît să se mai suie la grajdurile domneşti, să-i vie supărare, nu-i mai bine să-şi vadă de ale sale treburi la curtea sa din Timiş? Dar aici toate merg bine pe de o parte; iar pe de altă parte aici porunceşte altă putere, pe care domnia sa nu s-a simţit niciodată în stare s-o domolească şi s-o împuţineze. În curtea de la Timiş e mare şi tare jupîneasa Ilisafta. Măria sa Vodă Ştefan la Suceava, iar jupîneasa Ilisafta la Timiş. Să se ducă la oi în munte ori la şes, lui jupîn Manole nu i-i îndămînă, căci domnia sa în toată viaţa s-a îndeletnicit cu altele. Să se aşeze la tamazlîcurile de boi iarăşi nu i se părea îndeletnicire cuviincioasă. Se duce numai să-şi arate slugilor obrazul, şi se întoarce. Drumurile de negoţ iar îi sînt puţine, la soroace rînduite. Vînătorile măriei sale, iarăşi, s-au împuţinat de cînd măria sa a început a bate războaie, deci nici din partea asta domnia sa n-are mulţămire. Îi rămîn vechile sale harţuri cu jupîneasa Ilisafta. Lehamite i-a fost de ele totdeauna şi i-i lehamite şi acuma. Aşa că s-a înfăţişat în vremea din urmă de vreo două ori la Vodă, cu gînd să ceară o izbăvire. Dar cum să spuie că măria sa n-a săvîrşit o faptă bună şi dreaptă? Văzînd pe vechiul său slujitor, Vodă se bucura; şi găsea de cuviinţă, şi jupîn Manole să se bucure, uitîndu-şi îndîrjirile.

Din rînduiala asta nouă i se trăgea comisului durerea de şale şi, de cum înflorise în şesul Moldovei primăvară nouă, domnia sa cugeta cum să facă şi să dreagă ca să-şi meremetisească fiinţa. Nu voia cu nici un chip să se deie biruit vîrstei. Cu cît se dezvălea primăvara, cu atît domnia sa era mai posomorît. Şi n-avea deocamdată alt chip decît să primească războiul jupînesei Ilisafta. Cu asta-i mai trecea vremea. Asta punea în el şi destulă mînie ca să se mai abată pe la comisii cei tineri, să le dea ocol, să-i pri-vegheze cu nemulţămire şi să cîrnească din nas cu împunsături de vorbe la toate cîte puneau ei la cale. Comisii cei tineri nu-i ţineau piept; îl lăsau să grăiască şi-şi plecau frunţile aşteptîndu-l să se întoarcă la ale sale. Ei rămîneau să facă ce ştiau şi cum ştiau, iar comisul Manole se întorcea la războiul său cel neistovit. De-un timp şi jupîneasa Ilisafta se minuna văzîndu-l aşa de ţăpoş şi cu clonţ aşa de tare.

În dimineaţa aceea de Sînpetru, după ce s-au întors de la sfînta biserică, bătrînii au avut un ceas de alinare, privind cu sufletele îmblînzite livada cu cireşii în pîrgă şi ascultînd zuzuitul albinelor care treceau ca un şuvoi înalt de la prisacă spre fînaţurile din şes şi îndărăt. Ziua era însorită, vînt nu adia; cătră munţi se împînzea o uşoară pîclă albăstrie, iar cătră miazăzi-răsărit era o depărtare adîncă sub cer de secetă.

— În Ţara-de-Jos n-a plouat de trei săptămîni...